Cred că modalitatea prin care aș putea arăta cel mai bine cum m-am simțit anul acesta, prinsă alături de toată lumea în mijlocul pandemiei, este printr-un text care se leagă de două imagini- una este o schiță făcută de mine în timpul carantinei și cealaltă o piesă de artă peste care am dat pe internet,  în lungile căutări după “inspirație” din nenumăratele zile din izolare. 

​

Înainte să trec la explicațiile pe tablouri, aș vrea să încep prin a-mi spune părerea despre efectul total al acestei pandemii.

Consecințele sunt tragice, oamenii sunt despărțiți, numărul victimelor crește pe zi ce trece. Este trist că a trebuit să învățăm ce este dorul pe calea grea: în cazul meu, de exemplu- am fost obișnuită de ani de zile, de când este plecată sora mea la studii în străinătate să o văd cel mult la 3 luni; acum însă nu am mai văzut-o de la Crăciun. Am auzit multă lume folosind zilele acestea vorba “lumea parcă s-a oprit în loc”. Mi se pare deopotrivă potrivită și nepotrivită. Lumea are în sfârșit un moment să respire, să gândească, să nu se mai grăbească și să realizeze importanța anumitor lucruri pe care până acum le considera nesemnificative. Dar, de asemenea, lumea continua să meargă înainte, găsind noi metode de a fi împreună chiar dacă suntem la distanță, noi căi de a lucra ș.a. 

Eu, sincer, am fost și sunt optimistă în legătură cu acestă situație. Probabil, deoarece spre deosebire de alții am avut o carantină mai mult decât fericită, prin contextul de care am dispus. Am fost cu familia, vecina mea este cea mai bună prietenă a mea, chiar dacă nu am putut să văd toate persoanele apropiate am vorbit des pe facetime, am o grădină mare în care am putut să petrec timpul pe care alții și-l doresc atât de tare și altele care m-au făcut să nu simt atât de tare impactul negativ adus de virus. În afară de știrile care raportau situația lumii, nu am resimțit, din fericire, greutățile pe care le-au adus aceste timpuri. 

​

De aceea, eu voi avea în mica mea istorisire o abordare mai pozitivă, care ar putea fi percepută drept neadecvată având în vedere contextul. 

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

Acest tablou mi se pare că exprimă foarte bine sentimentele pe care le-am trăit trecând prin pandemie. Partea de sus a picturii - care reprezintă o mare parte din tablou  - este pictată cu gri și o nuanță de roz, fără alte modele, simplu, monoton, trist, așa cum percep mulți carantina. Pe măsură ce coborâm privirea pe tablou- înaintăm în timp, pe măsură ce trec zile, luni, situația pare să se înrăutățească, oamenii devin mai disperați, de unde apar și mâzgăliturile subțiri, urma foarte întunecată a morții reprezentată de albastu închis, mai multe urme mari cenușii ca și halatele doctorilor, din care curg picături ca lacrimile. Sunt urmate de o porțiune cu tonuri reci de gri și albastru pe care se observă linii mici, gălbui, care strălucesc pe fundalul întunecat ca luminile ferestrelor de la blocurile în care sunt închiși oamenii. Coborâm și mai mult, aici unde se vede o urmă de speranță, lumea începe să se unească, oamenii sunt alături, se ajută între ei pentru a combate situația împreună. M-a surprins foarte tare să văd cum explodează internetul de mesaje de “va fi bine”, cântece, videoclipuri, linkuri către muzee, cărți și spectacole. Am simțit ceva ce nu am mai simțit niciodată. Am fost copleșită de bunătatea și solidaritatea de care a dat dovadă întreaga lume. S-au spart atâtea bariere, parcă nu mai existau țări pentru o secundă, nu mai exista distanță, timp, limite. Parcă toată lumea a respirat în același timp pentru o secundă și a fost mai mult decât frumos. Aici apare curcubeul- nu are culorile obișnuite, este diferit, dar diferit însemnând aici special. Apar culori vii, galben, albastru deschis, puncte colorate, căldură - nu este tocmai fericire, dar este o adaptare la situație, un pas spre mai bine. În final, în partea cea mai de jos a tabloului este doar roz deschis, simplu, pe care sunt vizibile picăturile scurse din ce a fost pictat anterior, urmele întâmplărilor din trecut; întunericul vizibil pe porțiunea neagră cu puncte albastre nu a dispărut de tot, dar s-a micșorat considerabil. Acesta nu este nici pe departe finalul, este însă o perioadă de revenire, de adunare a fărâmelor distruse de pe jos, momentul în care căutăm și încercâm să scoatem florile ascunse sub dărâmături. Nimeni nu știe ce va urma, cum va fi, dar sunt sigură că se va găsi o cale de reparare cu timpul.

​

​

Aceasta este una dintre schițele desenate de mine în perioada de izolare. Pentru mine, această pauză de la lume, de la contact, a fost ca și cum aș fi tras în piept o gură mare de aer proaspăt, rece, care a fost revigorantă, dar m-a făcut să simt cum îmi ard plămânii. A fost un prilej să învăț atâtea lucruri noi, de la cele mai mărunte, de exemplu cum să încarc un anumit tip de fișier pe classroom sau alfabetul unei alte limbi, până la cele mai importante, profunde. Nu am acordat atâta importanță lumii ca întreg până acum. Nici dacă stăteam să mă gândesc cum ar arăta orașul dacă nu ar mai fi oameni pe stradă și mașini pe drum nu aș fi putut să mă apropii de imaginea pe care o am acum în față dacă ies afară. În desenul meu am vrut să arăt cum în carantină am început să mă cunosc ceva mai bine și să fiu mai aproape de mine. Au fost zile în care m-am închis într-o mică bulă de ignoranță față de restul și mi-am creat pur și simplu propriul univers în care am putut să stau să mă gândesc, așa cum pictorul din desen creează parcă o portiță către o lume numai a lui, acolo unde sunt culori și stele strălucitoare. Așa cum s-a creat o lume nouă în jurul nostru și așa cum au creat oamenii un portal pentru a fi uniți. Cât despre pictor în sine, nu putea lipsi masca ce pare deja un clișeu. Am desenat bereta și vesta sa din linii mărunte ce au necesitat răbdare - pe care lumea păruse să o fi pierdut pentru un momet. Liniile pot fi văzute și ca un însemn al zilelor cărora le-am pierdut șirul de mult. Singura cale prin care am avut cât de cât o măsură a timpului a fost școala, un alt fel de școală. Din nou spun, carantina m-a ajutat în multe feluri, am avut curajul să vorbesc mai mult la ore, am fost poate mai fericită decât de obicei și am căutat mai mult în mine. 

Vreau să închei cu fraza care definește pentru mine această situație - ceva nefericit, dar de care nu știam că poate avem nevoie.