Irealitate

Fără să știu

Capabil sunt a pătrunde

Cu ochiul și cu gândul,

Ce lângă ceasul morții agere devin,

Și din a lor dulce, prea lungă amorțire,

În sfârșit,

S-au deșteptat la bătaia nemiloasei pendule,

O umanitate de viermi dorind să fie șerpi.

Căci în timp ce fulgerul pueril

Trăsnește, dar nu în vârful zgârie-norului,

O revelație ce nu-mi convine,

Îmi aprinde neurotransmițătorii ce bubuie

Precum cele două catastrofe nipone;

Ce jalnice par a fi când o aduci lângă ele!

Așa pare-atunci

Când negura uzatei și fumatei țigări

A omului ce-i vrăjitor,

Așterne vibrații-n timpanul ce le filtrează

Precum o strecurătoare face

Apei mizerabile a ploii de minciuni

În cerul ce nu vrea să mi se deschidă...

Și când ploaia mă prinde, vreau

Ca trupul meu să-mi cioplească un chist,

Ca ochii mei de sticlă

Să nu mai primească

Lovitura de ciocan

A irealității.

David Serea, XI B

Ilustrație realizată de Bîrlog Teodora