Lucrările de ficțiune ale lui Haruki Murakami sunt un cocktail ce are la bază suprarealismul, la care se adaugă elemente împrumutate din genul detectivistic, accente kafkiene și o combinație între referințele pop-culture occidentale și perspectiva subiectivă, confesivă, specifică literaturii japoneze. (Este vorba de genul „Shishōsetsu”, în care lucrarea se aseamănă mai degrabă cu un jurnal decât cu un roman, iar stilul este unul simplu, anticalofil.)
Neconvențională, fascinantă și extrem de muzicală, opera lui Murakami a inspirat acest playlist , pe care cititorul poate să înceapă să îl asculte în timp ce parcurge acest articol.
Iar ce alt mod mai bun de a face cunoștință cu Murakami există, decât prin a începe lectura cu Trilogia Șobolanului, alcătuită din primele sale cărți: „Ascultă cum cântă vântul”, „Pinball, 1973” și „În căutarea oii fantastice”?
Undeva pe la sfârșitul cărții care a marcat debutul său literar, naratorul anonim – un student la biologie, apatic și intransigent – atrage atenția asupra faptului că, în romanele pe care amicul său, „Șobolanul”, i le trimite anual, de Crăciun, „nu există sex și nu moare niciun personaj”. Într-adevăr, universul lui Murakami debordează de moarte și sexualitate, mecanisme de apărare în fața unei societăți în care accentul cade pe binele colectiv, și nu pe nevoile individului.
În „La sud de graniță, la vest de soare”, povestea unui cuplu începe și se încheie cu faimosul „South of the Border” al lui Nat King Cole, oferind romanului un caracter circular. Protagonistul, Hajime, confruntat cu posibilitatea de a reîntâlni persoana care-i trezise interesul romantic în copilărie, își petrece nopțile așteptând-o în jazz-barul pe care îl deține și unde este întâmpinat în fiecare seară cu „Starcrossed Lovers”. În mașină, în timp ce își conduce fiicele la școală, ascultă concerte de Mozart. Pentru Murakami, muzica reprezintă o modalitate prin care își câștigă cititorii, înrâurindu-i cu multitudinea de cântece menite să sporească atmosfera sentimentală. „Pădurea norvegiană” – preferința pentru includerea pieselor în titlurile cărților sale este evidentă – poate cea mai populară lucrare a scriitorului, conține, alături de „Kafka pe malul mării”, cele mai multe referințe la cultura occidentală. Între audiții de Brahm și bossa-nova, lăsând la o parte preocuparea bolnăvicioasă pentru dimensiunea erotică, romanul se concentrează puternic asupra gusturilor muzicale ale personajelor, fiindcă, în lipsa posibilității de a comunica prin cuvinte, melodiile devin singura cale prin care acestea se mai pot face înțelese.
Romanul „Kafka pe malul mării” face parte dintr-o altă perioadă de creație, fiind o operă de maturitate. Acesta își ia numele de la o piesă pop nostalgică, dar inventată, ce adună în jurul ei o serie de personaje care au foarte puțin în comun unele cu altele: un băiat de 15 ani destul de precoce, care-și spune „Kafka” (face sport, merge la bibliotecă, ascultă metodic toate discurile din magazin de la stânga la dreapta: Duke Ellington, The Beatles, Led Zeppelin...), proprietara unei biblioteci ce se află în familia ei de câteva secole, bibliotecarul/-a care trece printr-o criză existențială, dar care face cele mai bune recomandări muzicale, un șofer de tir care descoperă muzica clasică, un bătrân care și-a pierdut memoria, dar care poate vorbi cu pisicile, etc. Acțiunea în sine este destul de greu de explicat, dar surprinzător de ușor de înțeles, atunci când citești cartea, iar discuțiile despre muzică, aparent neimportante, ocupă un rol central: dintre „Arhiducele”, de Beethoven, și Simfonia a 8-a, de Schubert, care este mai potrivită pentru condus? cine a avut dreptate: Haydn, care se comporta politicos cu nobilii, dar prefera să cineze cu servitorii, sau Beethoven, care dacă nu era tratat ca un egal al aristocraților avea atacuri de furie? de ce sună ciudat când fluieri John Coltrane într-o pădure? etc.
În concluzie, ascultă playlistul (și pe cel din episodul anterior), dacă nu ai făcut-o deja. Sunt dedicate tuturor pasionaților de lectură, scriitorilor în devenire, persoanelor care încearcă să se autodepășească zilnic, alergătorilor de cursă lungă, celor care vor să își deschidă un jazz-bar, celor care au făcut un pact cu diavolul sau care pot vorbi cu pisicile de pe alee – undeva în această listă ar trebui să se regăsească oricine.
David Cioroianu și David Fejer - XII F
Comentários