,,Sunt femeia de pe margine, le-am spus mereu și celor pe care i-am iubit, ca un fel de avertisment, sunt în afară mai mereu, acolo e zona mea de confort. O vreme mi-a și plăcut așa, eram un fel de observator neutru, nu mă implicam prea mult, nu doream prea mult, era mai sigur. În timp însă am trecut în cealaltă extremă. Am ajuns să urăsc cumințenia asta idioată care mă caracterizează, incapacitatea de a mă exterioriza, de a-mi savura plăcerile. Timiditatea, frustrările, orgoliul stupid. Tac mai mereu, dar e o tăcere care mă sufocă."
În romanul ei de debut, Maria Orban reușeste să ne apuce de mână, parcă dintre paginile cărții, și să ne ia cu ea într-o călătorie interminabilă a iubirii, a lipsei ei desăvârșite, a descoperirii de sine, a muzicii și barurilor... totul în parcursul unei singure zile: scurtă ca oricare alta, dar nici pe departe la fel de neînsemnată.
Ruxandra, trecând printr-o serie de evenimente și țigări prolifice, toate încadrate frumos între un răsărit și un apus, ajunge să cunoască răbufnirea naturală a unei vieți căreia mereu i-a lipsit... ceva: o iubire ce nu a culminat niciodată, o mamă acaparatoare, un tată plecat mult prea devreme, și, mai ales, o problemă eternă a eului.
Motivul pentru care am ales să scriu despre ,,Oameni mari” în a treia ediție de bookplaylist este faptul că întreaga carte se citește ca o melodie; Repetițiile doar ne fac mai nerăbdători, concluzia ne frânge inima. Strofele sunt bine definite în episoadele prin care trece, versurile sunt pasajele introspective dureros de conștiente de sine, ritmul îl reprezintă țigările fumate aproape inconștient, dar etern apreciate, refrenul și punctul culminant... v-aș spune dar, ah, n-aș vrea să vă stric lectura.
Referințele muzicale sunt și ele dese, și nu numai că ne ajută să ne cufundăm în atmosfera cărții, dar ne și oferă o oportunitate în plus să o cunoaștem pe protagonistă. Am compilat toate melodiile menționate în carte într-un mic playlist la sfârșitul articolului.
În al treilea deceniu al vieții, în toiul unui divorț, Ruxandra se descoperă pe sine. Acest proces începe, în mod natural, prin pierderea simbolică a buletinului ce avea să fie recuperat doar la sfârșitul poveștii. Încercând să nu se destrame complet sub presiunea despărțirii, protagonista încearcă din răsputeri să își îndeplinească obligațiile sociale și profesorale, găsindu-și, totuși, timp să fie și diplomată. Lăsându-și la o parte impulsurile însetate de sânge (metaforice, desigur), încearcă frenetic să dea de fostul soț, Seba(stian). El amână și ignoră, știind că urmează să fie confruntat cu cea mai dificlă întrebare: de ce?
Astfel, pe tot parcursul zilei, ea este nevoită să își vadă de viață, încercând singură să încerce să își satisfacă dureroasa curiozitate, sau să o împingă în fundul raftului până la mult așteptata confruntare. Își pune mii de întrebări, și, nefiind sigură de păcatele celuilalt (din cauza lipsei lui, of), tot ce poate să facă este să se învinuiască. Să găsească în ea toate colțurile pline de mucegai care s-a înmulțit, inevitabil, până la Seba, să asume că dacă era mai cumva, totul ar fi fost bine. Confruntându-se cu aceste gânduri, totuși, continuă.
Un aspect admirabil al cărții este exactitatea introspecției. Cum am spus la început, ceva din cartea asta te apucă și se împletește cu tine, îți ia la fel de mult cât îți și dă. Ruxandra pare că smulge unele pagini din cele mai întunecate locuri ale minților noastre: ale femeilor, celor răniți, celor pierduți.
Ca orice alt debut în literatură, are momentele sale puțin mai nereușite. Unele dialoguri nu par să fie întru totul naturale și nu curg lin, limbajul nu este mereu rafinat... dar aceste aspecte le putem scuza destul de ușor, în acest caz.
În retrospectivă, ,,Oameni mari” e o adiție la biblioteca personală foarte menționabilă. O recomand cu căldură.