Deși uneori putem avea senzația că toate cărțile au fost scrise de oameni morți și îngropați de mult, interviurile cu scriitori sunt (încă) o practică răspândită. Acestea pot lua forme variate, de la discuția formală pe teme majore în artă, filosofie sau societate până la dialogul ludic purtat într-un context inedit. Vin în minte: concurs de gătit, probe sportive, chat pe Discord sau așa-numitele Q&A (întrebare și răspuns) pe rețelele de socializare; acesta este un interviu cu Mircea Cărtărescu la care mă voi referi pe parcursul lucrării. Cu toate acestea, relevanța acestor interviuri pentru înțelegerea operei scriitorilor‒ sau mai concret, relevanța intenției autorului‒rămâne un punct controversat în critica literară.
Noi de pildă luăm acest aspect ca de la sine înțeles atunci când ni se predă un anumit text sau când trebuie să facem argumentări nesfârșite pe marginea acestuia. Dacă există și un interviu cu autorul textului, atunci se dă întâietate în general informației biografice: ce amintiri au influențat scriitorul, în ce context a fost scris un anumit text, etc. Aici se manifestă tendința de a explica opera printr-un eveniment din viața artistului; astfel opera lui Negruzzi este rezultatul epocii în care a trăit, a lui Eminescu a „geniului” său (nici acum nu înțeleg ce-i aia) și a lui Barbu a ciupercilor fumate- la fel cum creația lui Beethoven este rezultatul destinului său/surzeniei și a lui van Gogh a nebuniei. Deși la prima vedere nu ar părea, în aceeași categorie intră și interpretările acelea dubioase la Harap-Alb cu „podul ca punte între două lumi”, „pădurea-labirint”, „trofeele lumii vegetale, minerale și animale”. E adevărat că cea analizată nu este intenția conștientă a lui Creangă, ci mai degrabă subconștientul într-o cheie psihanalitică (teoretizată de Jung, Campbell și alțiii), cert este însă că informația biografică rămâne și aici de primă importanță, deoarece experiențele culturale, copilăria, etc. sunt factorii care determină conținutul subconștientului.
Noi acceptăm de obicei această perspectivă în mod necondiționat, dar aceasta se dovedește a fi în realitate destul de șubredă.În lucrarea sa „Moartea autorului” eseistul Roland Barthes numește orice operă analizată din această perspectivă o alegorie confesivă- o cheie de interpretare care restricționează destul de mult semnificațiile posibile. Mai mult decât atât, acest tip de înțelegere a textului favorizează atribuirea unei semnificații care este deopotrivă supremă și ascunsă, atribuindu-i autorului (un concept artificial, modern, cultivat de romantici, cu rădăcini în Reformă și Revoluția franceză care glorifică individul) rolul unui Dumnezeu. Barthes respinge această idee, argumentând că orice text, mai degrabă decât să aibă originea într-un autor unic, este asemănător unei țesături (textile) creată din citate, de idei anterioare pe care autorul le preia fără să îi aparțină. Pe un ton nietzscheean acesta anunță moartea autorului, rezultată din imposibilitatea de a „descifra” o singură semnificație „adevărată”, ci numai de a „descâlci” înțelesuri posibile (asta înseamnă nașterea cititorului).
Importanța teoriei lui Barthes și a altor teorii asemănătoare (cf „heteroglossia” lui Bahtin) este dată de faptul că acestea nu permit acapararea unui text de către o singură perspectivă autoritară: sunt bine-cunoscute intervențiile Bisericii sau a regimurilor totalitaritare care pe de o parte au interzis și cenzurat, iar de pe altă parte și-au însușit (cu sau fără acordul explicit al autorului, dar întotdeauna cu aprobarea implicită) creațiile acestora. La fel de celebru este însă exemplul actual al scriitoarei J.K. Rowling, care în contextul culturii corectitudinii politice a repetat într-o serii de interviuri și tweet-uri afirmații despre personajele seriei Harry Potter, dintre care multe sunt complet în neconcordanță cu textul în sine (NB: textul original al eseului a fost scris ca pentru bac așa că m-am abținut de la comentarii persoanle, dar acum pot să spun concret că multe sunt complet pe lângă).
Există însă numeroase chei de interpretare alternative care nu sunt condiționate de intenția autorului. Acestea au în prim-plan extragerea semnificațiilor din limba folosită, din forma textului sau din compararea acestuia cu un canon deja existent, etc. Exemplificată pe operele scriitorului din interviul atașat, Mircea Cărtărescu, această metodă este sub-înțeleasă în cazul unor opere precum „Levantul” sau „Enciclopedia Zmeilor”, iar în cazul operelor cu puternice elemente auto-biografice (seria Orbitor, povestirile sale, Solenoid) aceasta presupun prioritizarea analizei limbii și formei (ambele marcate de sincretism: îmbinarea genului liric cu cel epic, a stilului științific cu cel literar, etc.), descoperirea influențelor (la fel de variate: Borges, Marchez, Joyce, Mann sunt doar câteva nume care vin pe moment), articularea reacțiilor create cititorului și interpretarea evenimentelor în interiorul operei. Acest procedeuar trebui să se dovedească exhaustiv, astfel încât căutarea unei semnificații decisive a operelor în realitate devine nenecesară (și din perspectiva școlii americane „New Criticism” chiar o eroare logică).
Al doilea tip de informație, ce poate fi scos la iveală de un interviu este cel referitor la operă în sine: ce reprezintă x, ce se întâmplă cu y după terminarea acțiunii, etc. Din multe puncte de vedere, se aplică aceleași principii ca cele enumerate anterior, în special acela că autorul nu ar trebui privit ca un Dumnezeu al operei, care odată încheiată își duce separat propria existență. Interesant de discutat aici ar fi dacă autorul este nu numai în măsura, ci dacă este măcar capabil să confere alte informații decât ceea ce a scris deja. Există numeroase anecdote care povestesc cazul unor scriitori confruntați cu o perspectivă asupra propriei lucrări pe care aceștia nu o luaseră în considerare: creatorul de manga Hirohiko Araki de pildă, autorul seriei JJBA este adeseori confruntat cu interpretări ale fanilor cărora nu le poate răspunde (fraza „Araki forgot” a ajuns la nivel de memă în interiorul comunității și nu numai, fiind folosită pentru a justifica diferite interpretări- unele valide, altele fanteziste sau ironice). De asemenea putem spune cui aparține cu certitudine o lucrare precum Faust, deci care ar fi autorul care deține dreptul asupra semnificațiilor textului? Este oare acesta misteriosul personaj istoric pe care s-ar baza mitul? sau conștiința germană, care i-ar fi dat naștere? Goethe/Marlowe ale căror poeme se află în top lecturi esențiale lângă „Divina Commedia” și „Iliada”? Beethoven/ Schubert/ Schumann/ Liszt/ Charles Gounod care au compus lucrări muzicale inspirate de aceași temă?Sau Thomas Mann/Bulgakov cărora le aparțin reinterpretări moderne (oare și finale) ale materialului original- și lista poate continua. Literatura secolelor XX și XXI a pus sub semnul întrebării însăși existența unui autor conștient și definitv, amenințat de:
§ inteligența artificială (responsabilă de simularea lumii în scrierile SF ale rușilor sau mai recent creatoare autonomă- este vorba despre acele programe capabile de auto-învățare)
§ șansă (aici intră toate variantele teoremei maimuței infinite: biblioteca infinită la Borges care conține toate cărțile scrise și nescrise sau un pasaj din „Poveste fără sfârșit”)
§ existența autorilor multiplii (în seria Netflix „Gambitul damei” cui îi aparține ideea ca protagonista să se ridice nerăbdătoare de la tablă și să înceapă să se plimbe prin cameră: a. lui Kasparov, care a fost responsabil de autenticitatea meciurilor de șah; b. Scenariștilor; c. Regizorului? Răspuns: toate variantele sunt greșite: a fost decizia actriței Anya Taylor-Joy; asta dacă nu cumva a fost o reacție spontană a acesteia, dictată de experiență și simțul artistic)
§ medii interactive experimentale (o subcategorie a acelei de deasupra; jocurile de tip „choice-game”/ RPG sau filmulNetflix „Bandersnatch” permit jucătorului libertatea de a face alegeri în interiorul poveștii, transformându-l într-unul dintre autori. De multe ori se vorbește despre existența unui „final adevărat” și în cazul acestora, numai că 1. De multe ori acesta este de multe ori greu de stabilit, chiar și luând în considerare faptul că subiectivitatea este inevitabilă și 2. Există în orice caz mai mult de o singură modalitate de a ajunge la același final, ceea ce poate modifica înțelesurile în ansamblul „operei”)
§ anonimatul impus de unele medii („internet memes” au originea într-un ceva popular, dar autorul lor se pierde în lanțul de redistribuiri; un articol mai detaliat despre asta s-ar putea să găsești în revista de anul trecut)
§ texte autoreferențiale (nu cum este făcut în mod stângaci aici, dar în alte cazuri mai fericite autoreferențialitatea poate elimina necesitatea unui autor cu totul)
§ perspectiva lumii ca o carte (dacă toate poveștile există deja independent de noi, mai contează așa tare cine le scrie?)
§ ambiguizarea granițelor dintre realitate și ficțiune (prin diversificarea surselor de pildă, ca în „Patul lui Procust”. Mie personal și interviul lui Mircea Cărtărescu mi se pare că s-ar încadra aici; că răspunsurile sale sunt cele ale unui scriitor mai degrabă decât ale unui individ normal și că acesta își creează voit sau nu un autoportret care se completează foarte bine cu celelalte fragmente de portret vizibile în opera sa)
§ personajele conștiente de statutul lor „de gradul II” și care se revoltă împotriva destinului (sau a autorului, de obicei tot aia este); recomand aici „Mă numesc Roșu” – și despre asta ar trebui să existe un articol în revista precedentă dacă îmi amintesc corect
§ de imposibilitatea creării unei versiuni finale a oricărei opere (pentru Borges, Jean Pierre Menard este autorul real al lui Don Quixote, deoarece varianta sa, deși identică originalului, este mai bogată în semnificații)
§ de mecanisme psihologice (visul, delirul, potențate de intoxicație, de procedeul scrierii ca automatism), etc.
Cu toate acestea nu aș spune că interviurile cu scriitorii sunt complet lipsite de valoare. Da, nu suntnecesare pentru înțelegerea operei. Dar în același timp acestea pot oferi informații despre procesul creator (utile pentru scriitorii în devenire), păreri personale asupra unor probleme diverse, divertisment de ce nu, care pot fi considerate importante în sine, nu numai în relația cu opera. Ceea ce pot afirma însă cu certitudine este că Barthes nu a fost deloc pompos atunci când a anunțat moartea autorului, cel puțin ca dumnezeu al operei. Eu m-aș încumeta chiar să adaug că moartea autorului presupune inevitabil și moartea profesorului corector, care acum are atribuțiile divine de a fi cel care relevează înțelesuri la clasă și care judecă la examen. Chiar cred într-un univers în care omiterea cuvântului „catharsis” la finalul argumentării apartenenței la genul liric (o stupiditate oricum pentru că atunci când Aristotel a formulat acest concept a avut în vedere numai tragedia) să nu atragă anatema asupra elevului de clasa a opta și în care există posibilitatea să iei notă mare la bac bazându-te pe cunoștințele proprii (fără ca aceasta să fie practic anulată de faptul că la un subpunct gândit pentru o oră trebuie să scrii 1224898034+ pagini, posibil numai dacă înveți textul sacru aka compunerea școlară măcar parțial pe de rost).Nici nu mai deschid subiectul așa-ziselor „concursuri de scriere creativă” sau olimpiade de limbi străine în care primești tema eseului, iar pe barem apare ce trebuie să scrii exact pe acea temă și la care folosirea termenilor precum „intrinsically”, și „whereupon”/ calitatea lucrării de a fi ușor de corectat (a nu se confunda cu „logică”) sunt mult mai apreciate decât conținutul de idei. Acela ar fi într-adevăr un univers în care întunericul medievalității autoritare s-ar risipi, făcând loc luminii rațiunii.
David Cioroianu, XII F
Comments