De ce ne ferim atât de mult de clasicism, fie el clasicism în muzică, arte, literatură, filosofie? Ce efect atât de toxic poate să ne facă să ironizăm, să privim mult prea sceptic valorile care într-o măsură sau alta au creat societatea așa cum o cunoaștem în momentul prezent?
Trăim, spun unii specialiști, într-o lume care tocmai a trecut printr-o a patra revoluție industrială, singura care s-a produs fără descoperirea unei noi forme de energie, o revoluție atât de puternică încât ne-a înzestrat cu o bibliotecă de proporții fantastice, la orice oră, în aproape orice condiții. Internetul, protagonistul noii povești a dezvoltării umane, este, printr-un raționament simplu, unul dintre cei mai devotați aliați ai omului (atâta timp cât acesta rămâne deschis la progres); Internetul este visul fecund al oricărui progresist, el conferă bagheta magică spre așa-numita „libertate”, iar într-o astfel de lume, ca în jurul unui corp ceresc de mari dimensiuni, toate aspectele mai mici ale vieților noastre încep ușor, ușor să se învârtă în jurul său, în jurul acestui World Wide Web, sau în traducere liberă în limba română: „rețea mondială”. În mod firesc (și extrem de relevant pentru subiectul discutat), cu ajutorul internetului apar tot felul de curente nepotrivite, parazite, lipsite de orice morală sau bun simț, unele chiar extremiste, antrenate de susținerea acerbă pentru reformă, de un simț revoluționar, progresist, care nu își cunoaște originile într-un grup de oameni culți, intelectuali, „iluminați”, cum de altfel a fost cazul Revoluției franceze, ci din contră. Îmbrățișând o retorică pseudo-intelectuală, aceste grupuri, pot fi (și sunt) un real pericol. Ele dezinformează, manipulează și îi fac pe unii adepții ignoranței cu iz de superioritate și pe alții activiști până la moarte. Trăim, deci, într-o lume amenințată de acest tip de extremism care nu poate fi eliminat decât printr-un vaccin cu eficiență crescută, cu puține sau chiar inexistente reacții adverse: cultura!
Ar fi o eroare ignorarea celeilalte tabere, o tabără care în mod paradoxal a evoluat concomitent cu adversara ei pe aceeași cale, pe internet. Ultra-conservatorismul mistic, o monstruozitate plină de kitch, este un fenomen echivalent în toxicitate cu extremismul progresist, dar poate mai ușor de ocolit. Atunci când întâlnim citate prost interpretate din Biblie, când auzim, cu cea mai mare vehemență, că sub Munții Bucegi se găsește un tunel dacic ducând direct în Egipt, ne este (mai) ușor să gestionăm busola valorică interioară. Este, așadar, internetul prietenul fără de care nu am mai putea trăi? Categoric. Este, totuși, internetul un prieten sau mai degrabă un element extrem de prăpăstios?
Acum că am adus aminte fugitiv de pericolele orientărilor catastrofale ale unor internauți, să trecem la subiect, un subiect care în aparență nu merită discutat, și care privit superficial ține în mod fundamental de conservatorism. Merită să mai citim romane greoaie atâta timp cât avem acces la aproape orice rezumat? Merită să mai urmăm o școală cu orientare către umanism, mai există cineva care să își cultive cunoștințele strict pentru a deveni acel „uomo universale”…? Este greu de spus, în mod cert nu e de datoria nimănui (poate doar a marilor gânditori ai lumii) să tragă o concluzie în această privință. Ce este, totuși, de observat e că din orice haos, cel care s-a protejat a fost omul cu arma mai puternică, iar arma mai puternică s-a dovedit a fi (la fel cum spunea și filosoful britanic Francis Bacon) cunoașterea -„knowledge is power”-. Vaccinul acesta cultural și informațional are multe aspecte importante care merită luate în considerare și este în definitiv o cale sigură către o imunitate împotriva influențelor periculoase. Administrarea lui este de multe ori anevoioasă, lipsită de motivație sau mult prea migăloasă. O metodă eficientă (dar din păcate prea puțin accesibilă) este ca dozele din acest „vaccin” să fie într-o primă fază administrate de către un om priceput, un profesionist. Părinții, profesorii, ar trebui, în loc să se vaite, să formeze această imunitate a copilului împotriva caracterului tentant și manipulator al ideologiilor de tot felul.
În lume există multe modele bune de urmat, multe domenii cu ajutorul cărora am putea să ne antrenăm simțul critic, dar niciunul mai potrivit pentru a pune bazele culturii noastre decât bazele în sine, ideile clasice sau cel puțin ideile care s-au consacrat în timp. Sunt câteva volume precum „Dialogurile Socratice” ale lui Platon, „Scrisorile către Luciliu” ale stoicului Seneca sau chiar și o simplă retrospectivă bine documentată asupra ideilor civilizației greco-romane antice care pot contura o părere cu bun simț asupra unor chestiuni esențiale ale vieții. Mai departe, pentru a dezvolta spiritul polemic, lectura tratatului „Principele” de Niccolo Machiavelli, pe lângă aspectele în stil „Game of Thrones” pe care le oferă privitor la viața în conducerea unui stat, poate activa un mod eficient de a privi politica și morala în sine. „Divina Comedie” a atât de lăudatului poet italian Dante Alighieri nu este decât o altă variantă dintre sursele „sigure” și, cu toate că e greu de contestat valoarea atât de puternică a civilizației occidentale, exemple de scrieri cu o mare utilitate în construirea unei culturi individuale se găsesc din abundență în multe alte versiuni (cu un simplu exemplu echivalent cu „Principele” în „Arta Războiului” a lui Sun Tzu). În muzică, în artele vizuale, în artele plastice, în arhitectură este o greșeală să nu urmăm același tipar, să ignorăm din prostie sau poate din greșeală repere importante. Atât în țara noastră cât și în lumea întreagă se găsesc opere de o valoare inestimabilă, lucrări precum tablourile lui Rembrandt, clădirile în stil neoclasic de pe bulevardele europene sau lucrările lui Brâncuși, cum sunt diversele variante ale sculpturii „Mademoiselle Pogány”. Se poate observa că nu este vorba despre un conservatorism sec, nu trebuie neapărat să ne agățam de modele clasice riguroase, de conformism, ci putem identifica sensul termenului „clasic” atât de bine în lucrările lui Brâncuși cât și în picturile lui Jacques-Louis David… Restricțiile termenului despre care vorbeam nu trebuie să oblige cititorul să privească fenomenul cultural ca fiind apanajul conservatorilor, ci trebuie să îl extindă în așa măsură încât elemente pseudo-artistice, pseudo-estetice și cele eminamente artistice și eminamente estetice să nu se confunde. Privit în mod superficial, aceste elemente eterogene pot forma în cel mai bun caz o imagine extravagantă și plină de snobism asupra lumii, mai ales în viziunea unor oameni care nu le cunosc și nici nu au inițiativa de le descoperi. În esență, însă, ele creează parțial conștient, parțial inconștient imunitatea împotriva dezinformării, crează un spirit care îl va ajuta pe acela care navighează pe rețelele sociale să discearnă, încă de la lectura primelor cuvinte dintr-un articol aberant, adevărul de minciună, un om care, cu mult control de sine să nu pice în plasa demagogiei și fără să își dea seama, să voteze, implicit să încurajeze hoția și mișelia flagrantă.
Sunt multe și diverse felurile în care ne raportam la afirmația: „Prima oară devin milionar în Bitcoin și apoi, dacă îmi mai rămâne timp, mă apuc și de citit.” sau la afirmația: „Fac facultatea pentru diplomă, că mă descurc eu” sau și mai grav: „Am școala vieții, ce-mi trebuie altceva”. Dacă vom pleca de la premisa că trebuie să ne „descurcăm” în viață bazându-ne pe valorile îmbogățirii rapide (de parcă banii ar crește în copaci și s-ar regenera ori de câte ori avem nevoie), pe urmărirea unui singur și monoton domeniu de activitate, în care, fără măcar să găsim o explicație, ne restricționăm calitățile, dacă urmărim purtând ochelari de cal tot felul de „modele” foarte populare de genul acelora care militează (vezi Doamne!) pentru cine știe ce cauză, precum o fac în filmele americane frumoasele fete de la concursurile de miss când vorbesc patetic și obsesiv de încălzirea globală, neștiind nici care este diferența între gradele Celsius și gradele Farenheit, atunci măcar ar trebui să acceptăm ideea că ne vom dezvolta mult mai greu, că atâta timp cât noi folosim aceleași premise greșite, nu putem merge înainte. Protestăm, ne cerem drepturile în agoră, facem pe activiștii, și în mod paradoxal nu se întâmplă nimic. Cei care adoptă, deci, ori retoricile ultra-progresiste, libertine, ori retoricile ultra-conservatoare, ar trebui să știe totuși că nu sunt vaccinați (împotriva dezinformării) și că, oricât ar încerca să supraviețuiască cu diverse arme neconvenționale, trecutul, istoria ne învață într-un mod surprinzător de elegant că lucrurile bune rămân, mult mai greu pier, și că totalitatea lor formează ceea ce unii cu dispreț numesc „clasic”. Este, așadar, datoria timpului să dovedească adevărul și datoria noastră să nu ne mai ferim de modelele clasice din frică de reguli și mai ales din distructivul sentiment de revoluție și reformă dusă în extrem. Și nu din snobism, ci din înțelepciune, mulți oameni de seamă apreciază maximele latinești. „Non scholae sed vitae discimus” - „Nu pentru școală, ci pentru viață învățăm”
Radu Simion, XII F
fotografie realizată de Alexia Baștea, XI D