"I wish to paint in such a manner as if I were photographing dreams."
Nu aș vrea să atribui niciun merit semnului mare de ,,STOP” care este pandemia. Dar, în pofida singurătății pe care ne-a dăruit-o tuturor (de altfel frumoasă, cu o fundiță din ștreang de mătase), și datorită condițiilor create de dumneaei, am descoperit artistul care avea să devină eternul meu favorit. Este vorba despre Zdzisław Beksiński, artist polonez ce a marcat secolul XX prin fotografiile lui șocante, arta lui digitală, dar, mai ales, prin picturile lui suprarealiste.
Beksiński refuză cu desăvârșire să atribuie măcar titluri picturilor lui, vrând să elimine orice urmă de metaforisme inerente în ceea ce așterne pe pânză. De la prima schiță până la ultima pată de vopsea, nimic din ceea ce face nu caută să exprime un adevăr care să se ridice deasupra a ceea ce se vede. În alte cuvinte, el nu dorește să atribuie în mod conștient nicio însemnătate creațiilor lui, sau să îi influențeze pe privitori. Am putea spune că Beksiński este un simplu parnasian, căutând doar să propage ideea de “art for art's sake”, să aducă în lume frumusețe morbidă cu unicul scop de a încânta (... și poate și de șoca); putem, de asemenea, să spunem că este un idealist, că speră să oglindească perfect privitorul și să îi scoată părțile cele mai întunecate la suprafață, fără voința sa conștientă. Și e posibil ca ambele afirmații să fie adevărate, dar acum îmi voi asuma faptul că iubitul artist se zvârcolește în mormânt, știind că urmează să vorbesc despre ce a vrut să spună de fapt.
Bântuite de imagini odioase ale războiului și ale pierderii, de structuri arhitecturale gigantice, pulsânde, sângerânde, vii împotriva voinței lor, imaginile create de Beksiński provin dintr-un subconștient tumultuos.Astfel, dacă ne-am pune serios pe treabă și am încerca să analizăm pe îndelete una dintre aceste picturi, am rămâne, de fapt, cu un profil psihologic al artistului.
Am spus, mai devreme, că nimic din ce pictează nu este traducerea în lumea fizică a unei forme mai înalte în lumea ideilor, dar atunci... ce este? Dacă se bazează pe propriile instincte, pe propriul simț estetic... ele de cine sunt mânate? Nu e de parcă mâinile lui Beksiński sunt aidoma celor ale maimuței care, tastând până la infinit, va ajunge să rescrie acest articol. Aceste picturi sunt extensii detaliate ale fiecărei stări interioare ale artistului. Fiecare traumă, fiecare iubire, fiecare înfrângere și câștig, le găsim pe toate bine documentate printre cele peste 700 de lucrări plastice realizate pe parcursul vieții.
Beksiński nu s-a rezumat doar la pictură, ci și munca sa în domeniul fotografiei este fascinantă. Ba
chiar mai mult, la vremea ei a fost revoluționară. Schițele lui tehnice sunt remarcabile, chiar dacă arta digitală nu este atât de reușită. Dar picturile? Picturile sunt propriile lui clone mici, capitole dintr-o măreață biografie, sunt... el.
Poate că a evitat să se uite de două ori la propriile creații, de frică să nu fie confruntat cu adevărul absolut că în ele exista ceva, un ceva atât de amplu și personal încât ar fi devenit insuportabil. S-a izolat între pereți interminabili de carne, în orașe pustiite, printre oase vechi ce se întindeau până la cer. Și poate că la fel am făcut și noi.
Înainte, când monstrul cu cască de fier vine venea să stea de vorbă cu tine, poți puteai să fugi frumos la o cafenea. Puteai să mergi la un film, sau să-ți amintești îngrozit că ai întârziat pe undeva și să transformi totul într-o sinceră alergătură nebună.
Dar ce faci când lumea toată îți devine o sufragerie? Faci ture din baie în bucătărie, sperând că monstrul e destul de prost cât să îți piardă urma la un moment dat? Viețile noastre (sau cel puțin ale majorității) au fost, până acum, picturi cărora ne-a fost frică să le acordăm o însemnătate. Nu am vrut să vorbim cu monstrul, așa că am vorbit cu oricine altcineva ne-a ieșit în cale... sau mai mult către ei. Am continuat, frenetic, să ocupăm corpurile și mințile pe care nu am ajuns niciodată să le cunoaștem. Ce faci când toate distracțiile ți-s confiscate? Ce interlocutor îți rămâne, ca să nu înnebunești, în afară de tine?
Și așa am ajuns toți să trăim într-o pictură a lui Zdzisław Beksiński. Un Iad cu totul personal, o irealitate mai colorată și, totuși, mult mai întunecată. Un loc în care detaliile cele mai înfiorătoare sunt cele ce ne reprezintă cel mai bine. Un infern al înfiorătoarei autocunoașteri.
Marina Maria, XIB