Din nou.
A oftat, trecându-și mâinile peste fruntea îmbibată cu sudoare. Nu era suficient. Nu era bine. Nu era bine deloc. Și-a învârtit coada despletită pe două degete, încercând să își calmeze respirația și duduitul inimii din piept.
O apăsate de buton și muzica a început iar. Într-o secundă, Margot arăta de parcă radia de fericire, fața ei întinsă într-un zâmbet cald, luminos, acel tip de zâmbet pentru care era cunoscută – zâmbetul care ridica săli întregi pline de spectatori în picioare.
Primele note s-au scurs în jurul ei, dulci dar temătoare, împingând-o parcă de la spate să înceapă. Așa că, inspirând adânc, Margot le-a ascultat. Cu un tombe-pas de bourrée-glissade-jeté și-a făcut intrarea pe linoleumul ce servea pe post de scenă în sala de repetiții. Două piruete si se afla în mijlocul camerei, reflexiile ei fracturate privind-o înapoi din oglinzile ce împânzeau pereții.
După ce începutul intens al muzicii a trecut, mișcările ei s-au transformat în unele lichide, lente, corpul ei unduindu-se pe ritm, un pas topindu-se în altul. Trupul ei părea a fi unul cu muzica, urmând tempoul cu precizie, mișcările ei nimic mai mult decât un răspuns la notele ce se rostogoleau prin cameră.
Apoi brusc un pas ... Piciorul stâng i-a fost săgetat de o suliță de durere, iar arabesque-ul lui Margot s-a dizolvat într-o mișcare frântă, poantele ei bocănind pe podea într-o încercare de a-și recupera echilibrul.
Margot a înghețat, împrăștiată pe linoleumul rece, degetele ei întinse în toate direcțiile, încercând să apuce cât mai mult din podea, de parcă asta avea să o țină la suprafața abisului în care se scufunda.
Nu. Nimic nu ținea întunericul departe, nici măcar luminile orbitoare de deasupra capului ei. Era ca o prăpastie neagră, în jos, în jos, în jos. Și simțea că dacă – și măcar pentru o secundă – avea să se oprească, dacă își descleșta degetele din tremuratul lor, dacă își relaxa mușchii, dacă își lăsa brațele să cadă sau picioarele să cedeze, atunci nu va mai fi nimic între ea și ghearele făcute din cenușă și fum.
Dar acolo, întinsă pe jos în mijlocul sălii goale, muzica doar un sunet distant în urechile ei, Margot a descoperit că nu se mai putea ridica. Și pentru o secundă, în loc de notele crescânde ale piesei, i s-a părut că aude trosnitul unui lemn –
Corpul i s-a răcit aproape instantaneu, iar Margot a împins amintirea departe, departe, departe. Nu. Margaret Tennenhouse nu calcă strâmb. Margaret Tennenhouse nu cade în fund în mijlocul sălii ca o balerină din anul întâi. Margaret Tennenhouse nu rămâne înghețată în loc, frica și groaza strângând-o de piept, storcându-i toată vlaga.
Margaret Tennenhouse zâmbește, dansează, nu greșește niciodată. E un model pentru micile balerine care vin la operă să învețe, sperând și ele că la vârsta de șaisprezece ani vor ajunge să fie la fel de bune ca ea.
Dar Margot, această Margot oprită în loc, ea nu era balerina model a operei care face oamenii să ovaționeze în picioare doar cu un zâmbet. O fi Margaret Tennenhouse fata de neatins, fata a cărei pași toți vor să ii urmeze. Dar Margaret Tennenhouse nu există.
Aici era doar Margot, mica și firava Margot, care tremură înainte de spectacole, care mănâncă mai multă ciocolată decât se poate produce chiar dacă nu are voie, care plânge și râde și țipă și tace, lăsându-se cuprinsă de emoții complet. Doar Margot – singura care a mai rămas.
Așa că s-a ridicat, corpul ei străin, și s-a apropiat de casetofon, pânza firavă a fustei urmându-i mișcările ca un val. A dat muzica de la început și cu un tombe-pas de bourrée-glissade-jeté și-a reluat dansul.
Dar înainte să înceapă cea de-a doua piruetă, a simțit cum zâmbetul i se frânge, spart în milioane de bucățele. Era așa de cald. Broboane de sudoare îi atârnau de frunte, membrele o ardeau, iar pieptul avea să-i explodeze –
S-a oprit, uitându-se în jur la sală, dar caloriferele erau închise, geamurile larg rabatate. Dar cumva, tot nu simțea briza răcoroasă a toamnei. Pentru că era cald, era cald, era cald, era cald, cald, cald, cald –
Trosc.
Umbre aurii se întind pe pereții cabanei.
Lemnul trosnește și pocnește, scântei sărind în toate direcțiile.
Ușa ... Ușa e chiar acolo –
Un țipăt al unui băiețel speriat. Un urlet plin de durere, de frică, de groază.
O mână, cinci degete se întind în întunericul de ambră. Două brațe, zece degete apucă și trag. Și trag și trag și trag.
Dar cum, cum, cum – Cum să îl scoată când grinda de lemn s-a prăbușit pe el și arde cu flăcări mari, fum gros și dens. Așa cum o va arde și pe ea dacă ... dacă –
Cum să îl lase în urmă când e fratele ei, când e ... când –
Dar brațe o apucă de la spate și voci îi spun ceva și vrea, vrea, vrea să nu-i dea drumul mâinii lui niciodată, acelor cinci degete mici și subțiri ...
Dar puf! Brusc e afară, un cer înstelat deasupra, iarbă umedă în jur și plămânii ei se umplu cu aer ca și cum ar fi prima dată. Dar se îneacă, se îneacă, se îneacă. Cu fum, cu lacrimi, cu țipete și umbre, cu amintiri. Cu aer. Aer pe care ea îl respiră și el nu.
Margot a clipit, găsindu-și reflexia cu fața sclipind de lacrimi. Dar nu le simțea cum i se scurgeau pe obrajii arzând. Nu le simțea cum i se prelingeau de pe bărbie, cum îi intrau în gură, cum străluceau în aer ca de cristal.
Muzica se terminase de mult timp, așa că Margot s-a apropiat de casetofon, sunetul poantelor lovind podeaua singurul lucru care o mai ținea în realitate.
Da, avea să se vindece. Avea să capete la un moment dat puterea necesară pentru a retrăi acea noapte fără să simtă că e sfâșiată pe dinăuntru. Dar nu încă. Nu încă.
Nu și-a șters lacrimile înainte ca degetul ei tremurând să apese butonul.
Tombe-pas de bourrée-glissade-jeté. Dar la piruetă s-a împiedicat.
Din nou.
Tombe-pas de bourrée-glissade –
Din nou.
Tombe-pas de bourrée-gliss –
Din nou.
Tombe-pas de –
Din nou.
Tombe –
Din nou.
To –
Din nou.
Din nou și din nou și –
Din nou.
Bonciu Diana
”dancing garden” - pictură de Raluca Varvara