Peronul 15… Nume ale trecutului și fantome ale prezentului. Chipuri înecate într-o uniformitate imperfectă, destrămată în sute de linii ale destinului, reunite acolo și atunci, pe al cincisprezecelea peron al unei stații obișnuite de metrou. Undeva în oceanul discrepant de priviri, niște Ochi Verzi, încadrați de ramele negre ale ochelarilor... o privire de catifea, ascunzând urmele unei fantezii reci a nopții, ale unui delir al gândurilor și speranțelor. O șuviță ce alunecă nerăbdătoare de după ureche, acoperind liniile desăvârșite ce conturează acei ochi angelici. O mână uscățivă ce se ridică, îndepărtând noul obstacol, pentru ca ceilalți Ochi să îi poată contempla privirea.
Dar celelalte priviri de pe peronul 15 rămân mute, ca în oricare altă dimineață.
O picătură translucidă își târăște trupul greoi pe faianța ascunsă sub ceața dimineții. În neputință, se prăbușește pe asfaltul pierdut sub pașii interminabili ai timpului. Undeva în apropiere, niște Ochi Negri privesc în tăcere cum urma uitată de picătura grăbită dispare în aburii înghețați ai toamnei. Buzele uscate schițează un zâmbet compătimitor, lipindu-se apoi într-o linie neclintită, misterioasă. Niște șuvițe murdare cad, slăbite, pe fruntea umedă, abătută de viziunea tremurândă a celei de-a patruzeci și doua zile petrecute într-un colț al peronului 15. Degetele încleștate ascund o bucată de hârtie impregnată de ceața tomnatică și fragmentele deteriorate ale unei povești însuflețite de nevoia de „acasă”.
Ochii Negri se abat o clipă de la teribila soartă a picăturii, urmărind molcom privirile ai căror posesori și-au împrăștiat în acea dimineață firele vieții pe al cincisprezecelea peron al locului care părea acum... „acasă”. Strecurându-se printre umbrele dimineții, Ochii Negri se opresc asupra unui palton vișiniu, cu nasturi negri, lucioși. Niște Ochi Verzi, mistuitori, acompaniază valsul acelui ideal cromatic. Mâna ei uscățivă se înalță prevăzător, pentru a îndepărta o șuviță ce acoperă conturul fin al privirii smaraldii, îndreptate spre nicăieri. În oglinda verde a privirii ei, Ochii Negri puteau zări umbra unei iubiri ce le-a aparținut cândva, a unei fantasme sculptate în ideal și agonie.
Dar ochii lui negri nu puteau cuprinde acea privire de smarald, căci ea era ancorată într-o realitate ideală, din care el fusese alungat demult, într-un timp uitat, de necuprins. Pe când povestea lui începea și se încheiea pe peronul 15, a ei se sfârșea acolo unde o conduceau pașii.
Printre scâncetele șinelor, Ochii Verzi se desprinseră, ca dintr-o reverie rece de toamnă, întorcându-se grăbiți către un colț apropiat al peronului. Printre umbrele dimineții, niște Ochi Negri o priveau. Buzele sale scăpară un zâmbet liniștitor, care fu răpit de pașii ce o conduceau spre ușile deschise ale metroului, pregătit să părăsească peronul 15.
Alexia Cazan
,,Metrou'' - desen realizat de Ioana Pocol