Aprind o țigară și las scrumul să cadă pe foaie, poate-mi arde și durerea odată cu cuvintele rupându-se din ea… E negru tot, dar cumva lumina blestemată a lunii urmărește foaia mea și reușesc să descifrez, împreuna cu ea, cuvintele. Se smulg din stilou fără să-mi dau seama cum. Poemul mă citește, nu eu îl scriu.
E acru mirosul de confesiune.
Mă doare în mine, începe din stomac, urcă la inimă și-mi accelerează pulsul. Pulsează otravă. Nasul începe să tragă egoist aer și lacrimile-mi cuceresc ochii. Cedez.
Acum nu mai văd cuvintele, dar le scriu și cumva le înțeleg doar prin faptul că le simt. Blestem serenadele amoroase, arta eminesciană; „NU dragoste”, îmi spun, dar deja nici nu mă mai aud. Sunt într-un hoit de corp pustiu.
Lumina lunii a posedat corpul meu întunecat de suspin, a topit întunericul din ochi, înlocuindu-l cu lacrimi. Lacuri, în ai mei ochi… Și totusi, dacă nu mai dictez eu corpului, de ce încă e scris ce simt? Următoarea pradă a lunii nu va citi ce a fost scris înainte, o stiu. Nici eu nu am citit ce-am văzut, am încărcat foile cu MINE, ca un egoist autentic. Am ajuns să nu mai vedem durerile altora, doar noi și altceva nimic, aici, în lumina lunii, că doar ea mai ascultă.
Și uite cum plutesc prin propriile-mi gânduri, prin oceanul delirului. Deci, de ce mai scrii?
Aud un ecou în spatele conștiinței, undeva prea departe, care-mi răspunde: „pentru că și unui preot te mărturisești, dar nu el e cel care ascultă”.
Mariana Sava
"Death Blowing Bubbles" - Ianchis Iulia