Îi fac cu mâna insistent de ceva vreme, iar ea, ca de obicei, alege să mă ignore. Mă învârt în jurul corpului ei, enorm și liniștit precum o sculptură de marmură, și aștept până decide că e timpul să își îndrepte ochii goi în direcția mea. Dar nu-mi vorbește, stă neclintită și tace.
Slăbește rapid, devine o caricatură de oase și piele uscată în fața ochilor mei. Părul subțire îi cade, fir cu fir, din capul aplecat, și formează o pătură murdară peste umerii ei înghețați. De fiecare dată când văd câte un vierme avid îndreptându-se spre ea, mă zbat și țip ca o dementă, prefăcându-mă că am un corp. Să dea dracul dacă nu încerc, dacă nu îmi agit fiecare atom ca să o protejez. Dar, ca de obicei, alege să mă ignore.
Când mă gândesc la expresia ei îmi vine să vomit. Trăiește într-o agitație ridicolă și un haos stupid de organizat, ce numește ea cu mândrie „eficiență”. Lumina din jurul ei e mereu palidă și caldă, aerul apăsător și aromat, de parcă e într-un sicriu cât un câmp. Toată ziua aleargă dintr-o parte în alta până se sufocă, iar seara nici nu se uită la mine, doar își lasă pleoapele lumești să îi atârne peste ochii obosiți. Dar corpul gigantic din fața mea nu se mișcă. Ca de obicei, alege să mă ignore.
Deodată, își ridică privirea. Timpul stătea leneș peste mine, fix când ea decide că merit atenția ei.
Sunt încremenită în fața creaturii putrede, îmi aștept calmă judecata. Abia îmi aminteam vocea ei, a trecut mult de când a urlat ultima oară la mine. Asta face ea cel mai bine, vine și latră desfrânată, cu o plăcere sadică, răcnește cele mai josnice vorbe în timp ce ochii îi ard cu cea mai melancolică furie. Și eu stau, cuminte și patetică, printre flăcările pe care le năpustește asupra mea, bucurându-mă că a venit să mă vadă.
Dar de data asta plânge. I-am auzit suspinele în trecut, dar nu i-am văzut niciodată fața înlăcrimată. Și pe pământ același lucru face. Își are picioarele strânse la piept și încearcă, în zadar, să își ascundă expresia răvășitoare. Se holbează la mine, și eu la ea.
Oare ar mai plânge acum, dacă m-ar fi ascultat? Dacă ar fi știut cât o iubesc, dacă ar fi știut că am iertat-o? Și-ar mai duce acum palmele descompuse la față? Ar mai fi încercat să se ascundă de mine?
Aștept răbdătoare să termine. Mă pierd în propriile fantezii, gândindu-mă la cum urmează să mă apropii de ea ușor, la cum o să o ating ușor pe obraz, la cum o să îi strălucească iar pielea, la cum stratul gros de mușchi verde o să cadă la pământ, la cum o să devenim iar același cineva, un singur eu.
O las să plângă. Avem timp.
Marina Maria
Petrareanu Karla-Maria