Alergam. Ca de obicei, eram în întârziere din cauza aglomerației ce umplea orașul la orele dimineții. Am luat-o spre metrou. Trebuia să ajung din Chelsea în Soho.
Alergând prin cotloanele stației, am auzit bine cunoscuta propoziție “Doors closing” și am văzut cum singurul metrou care mă mai putea aduce la timp la micul meu birou se îndepărtează de stație. Ce început promițător al zilei veșnic ploioase de luni… Am rămas pe peron, demoralizată, scoțându-mi cartea pentru a-mi distrage atenția de la eșecul primelor ore ale dimineții. Vocea prea energica și anormala pentru atmosfera londoneza de dimineața a anunțat un nou metrou, ușile au scârțâit ușor la deschidere, iar în câteva secunde eram legănată de curbele luate în viteza.
Brusc mi-am adus aminte de metroul bucureștean, care fără să vrea mă pregătise pentru cel din Londra. Aceeași nepăsare a oamenilor, fiecare absorbit în diversele treburi ce le ocupau mintea. Fusesem și eu printre ei. Doar că pe atunci singura mea grija era ce putea să îmi mai aducă o nouă zi la liceu. Cumva îmi era dor de casă.
În marea de oameni nu l-am observat. Era acolo, doar la câțiva metri de mine, cufundat în gânduri și cu căștile în urechi, probabil ascultând Linkin Park. Mereu i-a plăcut Londra. Cumva, pentru amândoiorașul acesta a reprezentat, cu o oarecare incertitudine, viitoarea noastră casa. Încă din liceu visam la ziua în care vom fi parte din agitația zilnica londoneza. Erau visuri separate, nu cunoșteam prea bine ambițiile celuilalt. Șapte ani mai târziu, amândoi eram în același metrou aglomerat spre Soho.
Metroul a oprit. Din nou acea voce a pătruns în capul meu, anunțând că exista o întârziere scurta din cauza unei probleme pe linie. Un murmur nemulțumit a străbătut vagonul, am ridicat ochii din carte, trecandu-i peste mulțime. Abia atunci l-am văzut. Acei ochi negri, inconfundabili, încadrați elegant de niște ochelari aparent neschimbați și același aer ușor arogant, luat dintr-un comportament bine studiat. Cred că m-a văzut și el. Nici acum nu sunt sigură de ce s-a întâmplat în ziua aia. Doar o secunda de mirare i-a traversat fața, ca apoi să dispară și să revină la expresia veșnic melancolică și visătoare. Mereu a știut să își ascundă emoțiile cu brio. Mi-a crescut o mică speranță la gândul că m-ar fi putut recunoaște. Aceasta a murit rapid când privirea aruncata aparent doar în trecere s-a întors în ecranul telefonului, pe care l-am văzut clar și mi-a confirmat bănuiala: asculta Linkin Park-Numb. Amuzată, m-am gândit că nu se prea schimbase. Mi-am întors și eu privirea.
Mă afundam tot mai tare în romanul polițist ce, întâmplător, povestea tot despre haosul cartierelor Londrei. Totuși, chiar dacă nu eram sigură că am fost observata de el, ceva îmi spunea că dacă m-as fi întors, aveam să-l vad cum se uita cu coada ochiului la mine, întrebând-se dacă ochii îi joaca feste sau chiar sunt eu. M-am riscat. Pentru a doua oară, am ridicat ochii din carte. Cumva avusesem dreptate. Își trecea indiferent privirea peste mulțimea din metrou, dar nupărea să caute o anume persoană.
Dintr-o dată, mi-am amintit ce făceam și am observat cu disperare că ajunsesem în Soho. Ușile metroului stăteau să se închidă și acesta să pornească spre următoarea stație. Cu puțin noroc, am reușit să evadez din marea de oameni și să ajung pe peron, de unde am început să alerg spre biroul care mă aștepta deja de prea mult timp. în spatele meu, tot desprins de realitate pentru câteva minute și neatent, reușise și el să iasă din vagon, cu paltonul negru fluturând în spate.
Am ajuns pe Lexington Street și zâmbind fără să îmi dau seama, am intrat în clădirea care, dacă nu ar fi avut micul semn lângă intrare, nu ar fi trădat prezenta biroului unei tinere arhitecte. Odată cu ușa vintage neagra închisă, a început și ziua mea.
Doar că la nici cinci minute, ușa s-a deschis și a intrat un nou client. M-am întors și am înțepenit. În pragul biroului stăteauaceiași ochi negri care îmi captaseră atenția la metrou și pe care îi cunoscusem în urmă cu 10 ani.
Mara Băhnăreanu-IX A
Comments