Trei ceasuri.
Trei ceasuri de plânset continuu.
Mai întâi potop. Ploaie ecuatorială. Un „de ce?” propulsat cu violență spre tavanul care nu vrea să audă. Apoi surdină, picuri de pe streașină. Un „oare e real?” adresat jaluzelelor albe, mute, confuze și ele. În cele din urmă, ochi uscați, albie de râu secată, dar care poartă urmele șuvoaielor de la ultimul dezgheț. Tumult interior, seismic, care nu mai răzbate la suprafață. Tăcere.
Umbra femeii abia se distinge în întuneric. Au lăsat-o singură, au lăsat să vină seara, au lăsat lumina stinsă. Iar ei prea puțin îi pasă ca să o aprindă.
Nu pare să-și simtă genunchii goi pe podeaua rece, ori măcar picioarele, amorțite de greutatea neclintită de atâta vreme. Nu ar fi conștientă nici măcar că are un corp dacă nu ar simți marginea patului peste care stă aplecată intrându-i în piept. Nu i-ar fi cu neputință să-și schimbe poziția, dar se agață de această senzație fizică, reală, ca de o ultimă ancoră; și preferă presiunea exterioară coastelor ei decât apăsarea din interior, care amenință să îi lărgească toracele, parcă pentru a face loc durerii.
În final, își dezlipește cu greu pleoapele, lipite de lacrimi și de somn. Fixează, oarbă, cu ochi roșii și umflați, o pată de pe peretele din fața ei.
Mai trece un timp. Să fie un minut, să fie douăzeci? Timpul nu există când simți că nu mai ai pentru ce trăi.
Sunetul clanței apăsate în spatele ei o deșteaptă. Știe cine e. Se aștepta.
Dă să se ridice, și în viteza și amorțirea ei răstoarnă una dintre prea multele cutii de medicamente de pe măsuța de alături. Inscripția șoptește mereu „clorhidrat de morfină”... Și apoi, și mai încet: „comprimate cu eliberare prelungită”. Dar femeia nu aude,
nu-nțelege; și-a trecut privirea peste acele litere de prea multe ori în ultimele luni, și fiecare citire le mai fura câte puțin din înțeles; acum nici nu-i mai par a fi cuvinte. În treacăt, ia cutia în mâini și-și întoarce fața către ușă, către oaspete.
━ Ai venit prea repede.
Acuzația plutește în aer. Niciun răspuns nu străbate dinspre nou venit.
━ Mai avea de trăit. Intonația îi este plată, joasă, spintecătoare. Mai avea mult de trăit.
Figura, cu contururi neclare și confundate, ațintește un deget lung și palid spre morfina din mâinile femeii.
━ Avea de trăit… aşa?
Voce blândă, pedagogică; parcă e deprinsă cu situații de acest fel.
De cealaltă parte a camerei, femeia nu se mai poate stăpâni. O zvâcnire concomitentă a tâmplei stângi și a mâinii drepte; un icnet urmat de un pocnet. Cutia de medicamente lovește tocul ușii.
━ Taci, doar taci! M-ai auzit?
Se răstește, se vrea amenințătoare, dar cuvintele îi ies gâtuite. Ar vrea să strige, să sară la gâtul umbrei, iar conștiința propriei neputinței îi pune și mai tare sângele în mișcare.
Cu o mișcare iute a capului, își aruncă din întâmplare privirea pe o cutie albă, de un alb strălucitor, prinsă în perete. Ochii îi sticlesc acum. Scuipă pe crucea care acum e mai roșie decât sângele, dar care nu mai înseamnă nimic pentru ea. Pentru primul ajutor e prea târziu acum.
━ Vezi tu, nu-ți permit, nu-ți permit să-ți dai cu părerea, nu acum, nu aici, nu atât de devreme…
S-a înmuiat puțin. Se uită, suferindă, la copila lungită în pat; și copila nu se uită înapoi.
━ Cu ce drept, te întreb, cu ce drept o iei de lângă mine, cu ce drept îmi lași ca unic scop în viață propria-mi moarte? Cum să îmi trăiesc acum viața când ea nu mai e? Crezi că așa îmi robești sufletul înainte de vreme? Oare crezi că de acum încolo te voi aștepta cu brațele deschise la orice oră din zi și din noapte, în speranța de a o revedea? Sau poate crezi că voi veni și-ți voi bate la ușă de bună voie, cu o funie de gât?
Dar se oprește pentru un moment. Se gândește mai bine. Două gânduri contradictorii duc o bătălie în mintea ei.
━ … ei bine, poate că ai dreptate, dar nu știi, nu ştii cât de mult mi-aș dori să nu ai!
O mică pauză, doi pași repeziți în lateral, privirea în jos.
━ Asta le faci tuturor, nu-i așa? Îi iei pe toți cei dragi lor; îți însușești, rând pe rând, toate motivele pentru care trăiesc, ca să te asiguri că, atunci când vei socoti tu de cuviință să îi iei și pe ei, nu se vor agăța de viață, că nu se vor împotrivi. Ba chiar te vor aștepta, înșelați de promisiunea unui loc de întâlnire, un loc inexistent, nu-i așa?
Până acum a gesticulat vehement, dar acum îngheață cu o mână în aer. O lasă în jos, și trăsăturile îi devin de piatră, încremenite într-o expresie hotărâtă și neîndurătoare, așa cum numai o mamă care a pierdut un copil poate avea.
━ Ei bine cu mine nu o să-ți meargă așa. Mă auzi? O să fie război. Ea a pierdut unul, dar eu nu o să o fac. Mă auzi? Pe mine nu mă vei lua. Vreau să trăiesc, mă auzi? O să alerg pe câmp cu picioarele goale, și tu o să vii după mine, și va urma o bătălie, și eu o să strig contra vântului că vreau să trăiesc, și tu va trebui să renunți. Și o să mai încerci, și ne vom lupta mult timp, poate pentru totdeauna, poate până când n-o să mai fie oameni pe pământ pe care să îi iei, până când o să simți și tu apropierea propriului sfârșit; atunci o să mă apropii și o să uit că ți-am declarat război, și o să te veghez când închizi ochii.
Celestina Copil , clasa a XII-a B
Alexia Baştea