Călătoria mea prin arte

Deși îmi place să citesc după ce mă apuc de o carte, de obicei am nevoie de un impuls pentru a începe. Din această cauză nu am parcurs decât o carte literară, împrumutată înainte de școala online, prin intermediul clubului de lectură al clasei, și anume „Triunghiul etern”, de Agatha Christie. Exercițiile din timpul școlii online, de asociat tablouri cu poezii, m-au încurajat să vă scriu și despre altceva decât cărți, astfel încât să evidențiez anumite conexiuni dintre diferitele forme ale artei.

Pe lângă tablouri, mi-am propus să analizez și muzica, deoarece, în această vacanță, am învățat diverse lucruri despre muzică. Eu de câțiva ani practic pianul, ca hobby, însă până acum jumătate de an totul se rezuma la a cânta câteva melodii după tutoriale de pe internet. Vacanța aceasta, în special, am cercetat profunzimile muzicii, cum e structurată, și am ascultat numeroase piese la pian, scrise de compozitori contemporani. Astfel, mi-am propus să descopăr ce face arta specială, pentru mine.

Gândindu-mă la această întrebare, am ajuns și la literatură, înțelegând un rol esențial pe care îl au descrierile, pe care nu prea le apreciam până acum. În cele din urmă, am legat această mică investigație și de concediu. Am mers în Delta Dunării, și la un moment dat, am văzut un anume peisaj care m-a făcut să rămân fixat cu ochii în direcția aceea și să tot întorc capul apoi. Pentru prima dată în viața mea am fost atât de fascinat de un peisaj. Analizând peisajul am ajuns la o anumită concluzie despre ce cred eu că face un peisaj să fie special în ochii cuiva. Prin urmare, această analiză se pare că m-a ajutat să înțeleg mai bine și anumite aspecte legate de literatură, ajungând deci înapoi la subiectul nostru.

Triunghiul etern

Înainte să termin cartea „Triunghiul etern”, nu mă așteptam să am ceva ce să pot scrie despre ea, din punct de vedere literar, deoarece e un roman polițist, axat pe logica detectivului în rezolvarea cazurilor. Romanul este împărțit în 4 povestiri independente, și anume „Misterul micului diplomat”, „Incredibilul Jaf”, „Oglinda mortului” și „Triunghiul etern”. Ultima vine cu o idee interesantă, care se leagă oarecum și de primele 3. Această idee mi s-a părut interesantă pentru o mică discuție și am încercat să o leg într-un fel de secțiunile ce urmează.

Cele 4 povestiri îl surprind pe Hercule Poirot rezolvând 4 cazuri în care aparențele sunt înșelătoare. Ultima povestire aduce o idee după care se ghida mereu detectivul, care considera că oamenii sunt previzibili, stereotipici, comportându-se în conformitate cu personalitățile lor.

„Triunghiul etern” este un simbol pentru cum se petrec mereu crimele. Eu am interpretat acest simbol drept o relație între 3 elemente: 2 elemente care se aflau inițial în echilibru și unul care din cauza acestei relații apare și el în scenă, fiind tentat să disturbe echilibrul. Singurul lucru pe care îl face detectivul este de a-și da seama exact de componentele triunghiului. După terminarea cărții, m-am gândit cum se potrivește acest lucru pe primele 3 povestiri, realizând că acest principiu al triunghiului etern este legătura dintre povestirile aparent independente.

În prima povestire, imaginea aparentă este a crimei doamnei Allen realizată de către un bărbat care o șantaja. Elementele triunghiului ar fi doamna Allen, banii ei și șantajistul. Doar că o latură a triunghiului (legătura doamna Allen – șantajist) părea nepotrivită: de ce ar omorî un șantajist o sursă constantă de venit? La final, se dovedește că mai exista un triunghi: doamna Allen – șantajist – domnișoara Plenderleith (prietena doamnei Allen). Domnișoara Plenderleith o găsise pe prietena ei după ce se sinucise din cauza șantajistului și a vrut ca acesta să fie pedepsit mai aspru, ca pentru crimă. Astfel, aplicarea triunghiului poate fi mai dificilă.

În a doua povestire, despre jaful unor planuri pentru un bombardier, care valorau mulți bani, triunghiul aparent era lordul Mayfield (deținătorul planurilor) – planurile – doamna Vanderlyn (cunoscută pentru reputația ei de spioană care obține ce vrea de la orice bărbat), iar cel real era doamna Vanderlyn – o scrisoare (care putea să îi facă rău imaginii politice a lui Mayfield) – lordul Mayfield, povestea fiind de fapt despre șantaj, nu furt. În a treia poveste, triunghiul aparent era domnul Gervase Chevenix-Gore (un nobil egocentric) – numele familiei lui – căsătoria secretă a fiicei lui adoptive cu cineva nepotrivit pentru planurile lui, astfel că totul părea o sinucidere, dar de fapt o crimă fusese comisă, conform schemei domnul Gervase Chevenix-Gore – noul lui testament (în urma căruia fiica lui nu putea să primească nimic dacă nu se căsătorea după planurile lui) – mama adevărată a fetei.

Doar în ultima povestire este explicit sugerată aplicarea triunghiului, astfel că povestea aparentă este a unei greșeli (doamna Chantry moare otrăvită de la băutura soțului ei, Tony Chantry, deoarece domnul Gold, interesat de ea, vrea să îl otrăvească pe acesta), doar că, de fapt, crima fusese intenționat direcționată astfel, de către Tony Chantry, care a făcut să pară vina lui Douglas Gold, astfel rămânând cu averea soției lui și urmând să se căsătorească cu doamna Gold, de vreme ce domnul Gold urma să ajungă la închisoare pentru crimă. Astfel, triunghiul real nu este mereu așa ușor de identificat, dar analizând atent indiciile și laturile șubrede ale unor variante posibile de triunghiuri, adevărul iese la iveală.

O idee importantă ce se poate desprinde din această carte ar fi aparențele. Când vedem un scenariu convenabil, poate ar trebui să ne gândim dacă nu e prea convenabil. Întâmplările obișnuite sunt mai mult sau mai puțin întâmplătoare, așa că dacă ceva pare perfect aranjat, ar trebui să ne pună pe gânduri. Unele indicii evidente ar putea fi de fapt capcane, care să ne ducă în direcția dorită de celălalt. „Misterul micului diplomat” este foarte sugestiv în această privință:

În timpul căutărilor în debaraua casei doamnei Allen, domnișoara Plenderleith este tensionată când detectivul vede un diplomat. În ziua următoare, Poirot găsește diplomatul într-un lac de pe terenul de golf. Cu toate acestea, el înțelege că diplomatul era doar un obiect de distragere. De fapt crosele de golf ale doamnei Allen, care se aflau în acea debara, reprezentau indiciul: erau pentru stângaci, demonstrând că cineva a aranjat scena crimei, deoarece cadavrul ținea pistolul în mâna dreaptă.

Domnișoara Plenderleith a părut intenționat tensionată când detectivii au dat de diplomat în debara, pentru a nu da atenție croselor de golf, ajungând deci pe o pistă greșită. De aceea este important să distingem adevărul real de adevărul aparent, convenabil.

Însă pe lângă modelul de raționament în rezolvarea cazurilor, imaginea triunghiului etern m-a făcut să mă gândesc la cât de stereotipici suntem. De atâta timp, problemele societății și ceea ce fac în general oamenii se cam perpetuează. Astfel, poate părea foarte dificil de realizat ceva cu adevărat original. Tot ce am putea face sau zice probabil s-a mai realizat în trecut (îmi amintesc că avusesem o discuție asemănătoare la începutul clasei a 11-a). Și atunci... oare e valabil acest lucru și în artă? Aceleași subiecte se tot repetă și nimeni nu vine de fapt cu ceva nou? Atunci de unde vine toată diversitatea în operele artistice?

ilustrație de Ștefania Cișmaru

Este un cuvânt de ajuns?

În orice artă mereu au existat curente, astfel încât operele erau construite după anumite reguli. Atunci ce poate fi special, dacă peste tot poate fi identificat ceva precum triunghiul etern din secțiunea anterioară? Poate că scopul unei opere de artă este de a transmite ceva observatorului, un sentiment, o idee, să îl facă să trăiască ceva ce a conceput autorul. Doar că trăirile și sentimentele nu se tot repetă? Se poate observa des cum mai multe opere, fie ele muzicale, literare sau picturi, să descrie același lucru. De exemplu, există numeroase poezii care să descrie persoana iubită de către autor. Și atunci, ce le face diferite, ce le particularizează? Se poate să fie doar talentul scriitorului? Atunci calitatea unei creații artistice nu ar mai fi subiectivă. Poate că ceva anume face ca tema abordată să fie unică, deși este aceeași pentru mai multe opere. Astfel, consider că de fapt experiența subiectivă a autorului conferă acea unicitate. Fiecare vedem diferit lucrurile. Astfel se explică și aprecierea subiectivă a diferitelor forme artistice: ne conectăm mai ușor sau mai greu cu lucrarea, în funcție de similaritatea viziunilor noastre cu a autorului.

Dar oare care sunt mijloacele pentru a exprima o viziune subiectivă și de a o evidenția? Toți folosesc aceleași cuvinte, note muzicale, culori de bază. Dar sigur acestea sunt unitățile funcționale din care se asamblează o lucrare? Evident, acestea sunt la bază, doar că ele independent nu transmit ceva: o notă de Do nu ne transmite vreun sentiment, mai ales dacă nu avem o referință (dacă nu avem urechea obișnuită în acel moment cu vreo gamă); un cuvânt simbolizează ceva, doar că de exemplu „copac” nu ne face să simțim ceva, mai ales dacă nu are asociate adjective. Atunci de unde începe transmiterea unor sentimente? Un substantiv cu o serie de adjective (sau alte ansambluri asemănătoare: verb – adverbe) îmi pare a fi unitatea funcțională a textelor literare, deoarece are puterea de a fi expresiv. De asemenea, în muzică, un acord (serie de note ce se potrivesc împreună) are deja capacitatea de a transmite fericire sau tristețe. În pictură, culoarea (culoare de bază sau, mai degrabă, nuanța) ar fi elementul funcțional de bază, deoarece poate direcționa gândul spre ceva anume. Analizând aceste unități de bază, mai ales în muzică, am ajuns la concluzia că modul de a le construi le poate da ceva unic și să transmită ceva unic. În muzică se pot evidenția anumite note dintr-un acord, sau adăuga alte note, pe lângă cele 3 inițiale, iar senzația transmisă devine mai particulară, mai nuanțată. Și în cazul literaturii, se poate observa expresivitatea accentuată dată de evidențierea anumitor adjective dintr-o descriere, de folosirea de anumiți termeni mai particulari, sau chiar de folosirea mai multor termeni diferiți în combinație, deoarece cuvântul perfect pentru a descrie acel lucru nu există. În pictură, un tablou realizat doar cu cele 3 culori de bază nu ar părea prea expresiv. Găsirea unei nuanțe potrivite este foarte importantă. În acest sens, pot da un exemplu personal: una dintre culorile mele preferate este (nu mă pricep la numele nuanțelor) o anume combinație intre verde și albastru, care îmi transmite o senzație cu care probabil mă conectez ușor; dacă nuanța respectivă este diferită, de exemplu mai înspre verde, deja nu îmi mai pare la fel de interesantă, nu mai simt aceeași energie. Un substantiv singur e ca o culoare de bază: spune ceva, dar general. Adjectivele particularizează, deschizând oportunități infinite din numărul limitat de substantive, precum și nuanțele sunt infinite comparativ cu cele 7 culori ale curcubeului.

verde albastru culoarea mea

Dar nu e de ajuns o singură unitate funcțională pentru a face lucrarea să aibă credibilitate, să prindă viață efectiv. Viața noastră nu e niciodată o constantă. Astfel, pentru a reprezenta complet o trăire, e necesar să se folosească mai multe elemente de bază, care să transmită lucruri diferite. Rarisim un sentiment descrie suficient o trăire, precum un adjectiv nu este destul pentru o caracterizare.

În acest context, voi invoca drept exemplu o melodie la pian scrisă de un compozitor contemporan, care prezenta pe YouTube cum a compus-o. Melodia este intitulată „First Kiss”. Evident, emoția de bază ar trebui să fie una fericită, dar autorul spune că simte nevoia să adauge puțină dramă, astfel făcând-o mai complexă, mai credibilă. Datorită acestui nou element, simt un caracter de evoluție, pare o poveste ce e spusă, în loc de o descriere a unui anumit sentiment; seamănă cu descrierea literară de care pomeneam în paragraful anterior, prin mai mulți termeni diferiți, ce dau o imagine mai completă. O melodie constantă în ceea ce transmite nu ar fi la fel de expresivă, ar părea incompletă, ar fi ca o poză scoasă dintr-un filmuleț cu o întâmplare.

Referitor la culorile mele preferate, nu simt că doar galbenul, sau nuanța de care vorbeam înainte, ar fi de ajuns pentru a mă defini. nici măcar cele 2 culori împreună nu sunt destul. Simt că precizia tot crește, pe măsură ce adaug și alte culori și nuanțe, în diferite proporții. De aceea, compar modurile de exprimare artistică cu acest procedeu pe care l-am descris, de a găsi combinația potrivită, suficient de precisă, a unor componente ce și ele în sine să fie destul de particularizate. Complexitatea atunci s-ar împărți pe 2 nivele: „complexitate microscopică” (nuanțare) și „complexitate macroscopică” (diversitate). Când mă jucam de-a improvizatul sau compusul de melodii mă tot întrebam cum reușesc compozitorii să facă piese așa speciale și de ce ceea fac eu, după câteva reguli de bază, folosind progresii de acorduri obișnuite, sună simplu. E ca și cum aș fi făcut tablouri doar cu cele 7 culori ale curcubeului. Încetul cu încetul, am învățat, și încă învăț, procedee de particularizare a unui acord. Practic, descopăr cum să formez nuanțele din cele 7 culori.

o primă imagine o imagine mai precisă aceeași imagine, dar fără nuanțare

De asemenea, pe lângă variația în sentimente, mai este importantă și variația în intensitate. Crearea unui punct culminant într-un text epic sau trecerea graduală spre un refren care să reprezinte apogeul intensității sentimentelor pentru piesele muzicale îmi pare esențială pentru a da credibilitate și profunzime operei. Pe același principiu, aranjarea obiectelor în tablou și folosirea unor efecte de lumină și umbră pot scoate anumite elemente în evidență, ceea ce face ansamblul mai puțin omogen, deci mai credibil.

Ar mai rămâne o întrebare. Putem combina orice? Se știe că anumite intervale în muzică sunt clasificate drept disonante, deci nu ar trebui să poată fi folosite, deoarece sună tensionat. Însă am observat că inclusiv acestea pot fi utile în anumite contexte. De exemplu, am învățat vara aceasta despre „politonalitate”, care înseamnă că instrumente diferite (sau în cazul pianului, cele 2 părți corespunzătoare celor 2 mâini) cântă în game diferite, ceea ce duce inevitabil la intervale disonante. Când am văzut prima dată acest concept, m-am întrebat: „De ce ar vrea cineva să folosească ceva ce nu sună bine?”. Însă am aflat că se pot realiza anumite efecte cu această tehnică. De exemplu, un efect posibil ar fi acela de amuzament, piesa sunând de parcă ar fi o glumă, tocmai datorită intervalelor disonante, care separat par pur și simplu inacceptabile pentru ureche. E ca un clovn care face diverse „greșeli” (de exemplu se împiedică) și acest lucru e amuzant, deși acțiunile în sine poate nu ar mai fi amuzante dacă s-ar întâmpla în afara spectacolului, unui om obișnuit. Alt efect interesant, când instrumentele cântă pe rând, este acela al răspunsului neclar: un instrument pune o întrebare, iar altul încearcă să dea un răspuns, bâjbâit, această neconcordanță dintre „interlocutori” fiind dată de gamele diferite în care cântă.

Un YouTube-er compara disonanța cu condimentarea mâncării: condimentele iuți, separate, doar ne ard limba, dar în mâncare pot da un efect total mai interesant decât mâncarea simplă. Atunci, în general, contrastele sunt bune? Presupun că deși pot părea neobișnuite, acestea pot evidenția unele combinații de sentimente, așa că pot fi foarte utile, dar doar când sunt necesare. În cazul picturii,

m-am gândit la un tablou (în general, nu unul specific) de iarnă, realizat cu culori ușor calde. Efectul mi s-a părut foarte interesant, lucrarea transmițându-mi o oarecare căldură. Peisajul devenea primitor, în loc să pară lipsit de viață. Inclusiv în texte literare am întâlnit descrieri contradictorii, care au un efect special, de exemplu „veselie tristă” din „Patul lui Procust”, din câte îmi amintesc. Această figură de stil îmi pare foarte nuanțată, deși folosește 2 termeni simpli.

Atunci, oare la ce ar trebui să ne uităm când apreciem calitatea unei opere? Desigur, întrebarea este subiectivă și voi răspunde ca atare. Pentru mine, o lucrare artistică este bună dacă reușește să transmită destul de puternic și clar trăirile și sentimentele din scenariul conceput de autor, însă acestea trebuie să fie suficient de specifice, de particularizate. De asemenea, exprimarea unui interval mai larg de emoții face lucrarea să pară mai realistă, sau, în general, evitarea constanței vreunui element îmi pare semnificativă în acest sens. Până la urmă, o lucrare artistică ar trebui să reușească să ajungă la inimile noastre. Acest lucru îmi pare posibil doar dacă ceea ce transmite este destul de bine descris și nuanțat pentru a părea real.

Peisajele ca inspirație artistică

După cum am observat în secțiunea precedentă, în literatură, din punctul meu de vedere, la nuanțarea sentimentelor, descrierea are o contribuție majoră. Ea ne oferă practic imaginea subiectivă a personajului, ceea ce ne permite să trăim în pielea lui. O temă des întâlnită în ceea ce privește descrierea din textele literare ar fi natura. Acest tip de descrieri îmi păreau de obicei plictisitoare și le citeam pasiv când eram mai mic, în gimnaziu. Când venea vorba de o poezie despre natură, o vedeam strict ca pe o descriere a unui peisaj, nu prea reușeam să văd expresivitatea. Eventual, apreciam doar figurile de stil ce păreau interesante din punct de vedere al asocierii cuvintelor. Însă acum mi-am format o altfel de imagine despre aceste descrieri. Ele au un rol imens, de a nuanța și evidenția sentimente, prin transmiterea unui tablou subiectiv, observat prin ochii autorului.

Atunci, ar trebui să fie acest lucru valabil și în pictură. Dar un pictor cum poate reprezenta ceva subiectiv? Tablourile ce reprezintă o scenă reală pot părea la prima vedere obiective, precum o poză. Dar atunci ce ar fi unic la ele? Ce ar fi expresiv? Alterarea realității ar fi răspunsul. Nu mă refer doar la diferențe evidente, precum adăugarea de obiecte complet noi sau schimbări majore în alegerea culorilor. Unele lucruri, nuanțe, lumini pot fi accentuate, astfel că autorul reprezintă ceea ce el a văzut, în locul imaginii reale. Din acest motiv, am considerat sintagma „poză subiectivă” foarte sugestivă pentru tablouri.

Însă rămâne o întrebare: ce văd artiștii special la peisaje, fie ele naturale sau urbane? Ceea ce autorii operelor de artă adaugă sau evidențiază are rolul de a scoate în evidență ceea ce a trăit sau a simțit autorul când a contemplat acel peisaj. Tabloul e ca un fel de poză cu sentimentele atașate, sub formă de mici elemente modificate sau evidențiate față de realitate. Am ascultat lunile acestea și 2 melodii contemporane la pian, cu peisaje drept temă. Prima era o fantezie de iarnă, inspirația fiind tabloul văzut pe fereastră de către compozitor. Un contrast foarte interesant este construit prin îmbinarea maiestuoasă a 2 emoții ce nu par a fi tangente: „speranțe romantice și disperare adâncă”, așa cum era prezentat în video. Cealaltă descrie o meditație asupra vieții, trezită de cerul înstelat. Precum este precizat și în video, e ca și cum te-ai uita la stele și ți-ai vedea întreaga viață reflectată înapoi. Atunci un peisaj îi transmite autorului un sentiment, o trăire, prin caracteristicile acestuia.

Cam toată viața nu înțelesesem cu adevărat inspirarea autorilor de către peisaje. Credeam că doar se alege un peisaj și autorul descrie imaginea, încercând să folosească figuri de stil pentru a face ceva artistic. Însă în vacanța aceasta am văzut pentru prima dată un peisaj care să mă fascineze cu adevărat. Până acum, vedeam peisaje, îmi ziceam „frumos” și mă uitam timp de câteva momente, dar nu simțeam cu adevărat ceva profund. Imaginea care m-a scos din lumea reală pentru ceva timp este cea de mai jos, realizată pe Marea Neagră.

Această imagine m-a făcut să mă gândesc la întrebarea „ce are acest peisaj special, încât reușesc să mă conectez cu el așa ușor?”. Eu ce aș evidenția, ce văd drept important în imagine? Pot deduce asta încercând să o descriu. În imaginea mării îmi părea important să nu se vadă nimic altceva decât apa. Orice bucată de țărm sau insulă parcă strica scena. Și faptul că era seară făcea tabloul mai liniștit. Iar printre culori, albastrul predomină, care îmi pare o culoare meditativă, cu adâncime. Însă doar albastrul nu era de ajuns. Nuanța caldă din orizont dă o atmosferă intimă parcă. Cred că imaginea îmi oferă un mediu izolat, calm, în care mintea mea devine liberă să ocupe spațiul ce pare infinit. E ca și cum m-aș uita în mintea mea, ca și cum aș avea ocazia să vorbesc cu mine, tot restul lumii dispărând. Starea aceasta de liniște știu că îmi place, prin urmare, un peisaj este special pentru cineva dacă transmite o emoție cu care observatorul se conectează ușor.

În încheiere...

Pentru a finaliza această călătorie prin viziunea mea asupra artelor, m-am gândit la ceva ce rămâne un mister. Am menționat că există anumite unități funcționale care ar putea fi definite pentru arte, dar de ce acestea transmit ceva? De unde începe expresivitatea, care este forța magică ce ne mișcă inimile? Poate că tocmai acest mister face totul interesant. Dacă existau reguli clare pentru a exprima anumite sentimente și a găsi o operă perfectă pentru o anumită emoție, unde mai era farmecul și unicitatea? Faptul că nu cunoaștem tot ne lasă liberi să fim creativi și să descoperim. Cum ar arăta lumea dacă se cunoștea tot? Nu am mai aveam nimic de făcut: totul ar fi fost deja descoperit, clasificat și în forma optimă. Necunoscutul ne dă un scop de a continua, iar subiectivismul e cel care salvează lumea de la monotonie, conferind diversitate. Astfel, arta ne oferă șansa de a vedea un lucru dintr-un număr infinit de unghiuri.

Stefan Dimitriu XII E