─ Kérem vigyázzanak, az ajtók záródnak.
Nu înțeleg. Și am renunțat să mai încerc să înțeleg propoziția asta repetată, blestemată să fie, de acum două stații. „Ah, dacă mai aud un singur sunet din această încurcătură de limbă...”
─ Nagyvárad tér, végállomás következik.
Sunt destul de sigur că primul dintre cuvintele alea e numele stației la care tocmai am oprit. Vreau să caut pe harta din fața mea denumirea pe care am auzit-o, dar nu am idee cum se scrie. Așa că îmi plimb privirea inutil și la întâmplare, doar ca să am eu impresia că am încercat ceva. În cele din urmă, o las baltă. Dumnezeule, ⎼ sau Zeus sau Mama Natură sau oricine ⎼ cât aș vrea să pricep ceva! Cu cât mă uit mai mult la literele astea cu atât îmi par mai hieroglifice.
Acum, ceea ce mă sperie cel mai tare nu e faptul că nu știu limba și că sunt pierdut între străini. M-am împăcat cu ideea că nu am habar unde sunt și unde merg, că m-am trezit în acest metrou fără să țin minte nici când, nici de ce, nici cine mi-a dat bilet. Cel mai tare mă sperie însă … siguranța celor din jurul meu. Mă uit la femeia din dreapta mea. Coc strâns la spate, ținută de birou, pantofi curați și lăcuiți. Se uită țintă înainte și, până să îmi termin gândul, se ridică și face doi pași hotărâți spre ușă. Încă nu s-a anunțat oprirea următoare, dar se pare că le știe pe de rost. Chiar și bătrâna din fața mea, deși se uită cu ochi orbi în jur, repetă întruna numele unei stații: „Lehel tér” (pe asta am și regăsit-o pe hartă, că suna mai omenos). În fine, știe unde trebuie să coboare. Eu de ce nu știu?
Aș vrea să îmi explice și mie cineva - un înțelept, un mag, oricine - de unde au făcut rost acești respectabili călători de atâta cunoaștere. De ce toată lumea știe limba asta și eu nu? De ce toată lumea știe blestematele de stații și eu nu? De ce e toată lumea atât de calmă și eu nu?!
Oberv că inima îmi bate din trei în patru și decid că trebuie să mă liniștesc. Îmi dau seama că pentru moment, cel mai bun lucru ar fi să dau impresia că stiu ce fac și să continui să-mi duc existența așa cum face toată lumea.
Până să respir de două ori, ne oprim. Femeia cu coc se dă jos cu pași ușori și mă surprind cuprins de o anumită tristețe, pe care nu mi-o pot explica. Încep să mă întreb ce s-a întâmplat cu ea după închiderea ușilor cu geamuri opace. Nu știu de ce mă interesează atât de mult soarta acestei strâine care mi-a fost colegă de călătorie timp de trei stații și cu care nu am schimbat nici măcar o jumătate de privire. Poate pentru că, în această scurtă perioadă, mi-a fost un fel de exemplu de persoană organizată și pregatită … și presupun că în continuare este, deși nu se mai află printre noi. Așa că stau și mă întreb dacă a ieșit la lumină, dacă îi este bine… Oare a vrut ea să coboare sau așa trebuia? Mai mult: mai există sufletul ei acum că nu o mai văd? Există măcar ceva în afara acestui metrou?
Mă uit la geamurile întunecate și-mi dau seama că și de ar fi ziduri de beton afară, și de ar fi sticla pictată în felul ăsta, cu dungi orizontale, tot aia ar fi. Noi, ăștia dinăuntru, nu ne-am da seama de diferență. Dacă mă uit mai bine în jur, văd că există două tipuri de oameni: cei care se uită pe geam și cei care stau cu spatele. Acum, cei din prima categorie se pare că văd ceva în plus, ascuns privirii celor absorbiți de interior, și din câte am putut să-mi dau seama încearcă să convingă pe toată lumea că afară există o priveliște minunată. Priveliște care, în mod cât se poate de supărător, nici pentru mine nu e vizibilă, dar pe care, zău, mi-aș da și biletul să o văd.
Și totuși, dacă într-adevăr nu mai există nimic afară? Poate că viața se limitează la acest metrou, iar sufletele lumii sunt doar în număr de șaisprezece - șaptesprezece dacă o numărăm și pe femeia cu coc, de a cărei existență acum nici nu mai sunt sigur.
Metroul pornește din loc și-mi pierd ușor echilibrul. Nu-mi dau seama dacă e din cauza inerției sau a faptului că tot sângele mi-a coborât subit și s-a tras parcă undeva în podea. Aud doi tineri vorbind cât se poate de tare, râsul reverberează în tot compartimentul, cineva ascultă muzică la patru sute treizeci de decibeli în căști, ah, cât zgomot! Mi-e greu să regăsesc firul ultimului gând. Mă încrunt la ei toți, la toți care au cutezanța să se poarte de parcă acest metrou nu s-ar îndrepta spre abis! Și îi urăsc, îi urăsc pentru că ei știu unde merg și pentru că ei înțeleg, și pentru că nu le pasă. Și sunt cât se poate de vinovați în ochii mei pentru că au îndrăzneala... să se bucure atât de liniștiți de călătorie.
Într-un moment de impulsivitate, mă îndrept spre ușă. „Vreau să știu,” mă gândesc și sunt gata, de îndată ce oprim din nou, să apăs pe butonul de deschidere. Știu că nu am ajuns la destinația mea - de parcă aș avea una. Și stiu că, cel mai probabil, odată coborât, nu mă mai pot întoarce, nu în același metrou oricum; biletul este unul cu o singură călătorie.
Dar nu îmi pasă. Dacă stațiile sunt reale și dacă din subteran poți urca pe scări rulante până la strada însorită - așa cum povestea acum două opriri o pereche senioară - atunci nu am de ce să mă tem. M-am săturat deja de lipsa cronică de lumină din acest metrou, m-am săturat de zgomot. Iar dacă asta este tot ce este - atunci acest tren tot nu duce nicăieri, cu mine sau fără mine. Și m-am săturat să nu înțeleg, să fiu cu un pas în urma celorlalți călători, să mă las purtat de acest metrou absurd în care nu m-am urcat cu voia mea.
Sunt hotărât, deci, să trec de ușă spre orice ar fi dincolo.
În același timp, simt o mână pe umărul stâng. Nu vreau să mă întorc, nu vreau să văd, nu vreau să aud. Dar aud oricum; o voce care-mi pare, în mod straniu, familiară.
─ Nici eu nu știu foarte bine cum funcționează lucrurile pe aici, dar sunt destul de sigură că n-are rost să cobori la următoarea. Teoretic trebuie să aștepți să se anunțe stația ta.
Mă întorc.
Aș vrea să îi explic că nu știu limba, că nu știu unde trebuie să ajung, că nu știu ce caut acolo, că totul este prea mult pentru mine și aș vrea doar să cobor și să mă liniștesc. Dar nu știu cum să formulez. În punctul ăsta, chiar și vorbitul mi se pare imposibil.
─ Oh, înțeleg...
Se uită la mine cum tac și mi-e clar că nu înțelege absolut nimic.
─ Dacă te ajută cu ceva, toți suntem turiști pe aici. Nici eu nu știu cu ce linie mergem. Dar vedem noi, undeva tot ajungem.
─ Era o doamnă cu coc …
─ Săraca, da, a plecat mai repede. Nu am idee de ce, nu a dat explicații. Am schimbat și cu ea câteva cuvinte, era foarte frustrată că nu există mai mult decât o voce robotică, știi, care să ne explice și nouă cum stau lucrurile într-o limbă pe care, știi, pe care să o și înțelegem.
Vocea râde, bună, jovială, de parcă nu mă aflu la șase centimetri și un gând de a coborî din metrou și de a încheia conversația pentru totdeauna.
Știu că intenția e binevoitoare și din inimă, sau cel puțin așa pare, dar mă irită. Nu aș ști să explic cum, de ce, dar mă irită. Această străină care mi se pune în cale, fără nici un drept… Aș vrea să mă lase în pace, așa că îi întorc din nou spatele.
Decizia e luată.
─ Kálvin tér, végállomás következik.
Ușile se deschid cu zgomot. „Ce blestemăție de animal o mai fi și un cal vinter?”, mă întreb, și, fără să întorc măcar capul, pășesc pe peronul marmorat. Ușile se închid.
În sfârșit am coborât și nu sunt deloc surprins când observ că în stație nu m-așteaptă nimeni.
Eu stau pe loc și trenul pornește.
Dalele se sfarmă, nu mai văd tavanul, mă simt ușor, e întuneric.
Cad.
Cad și deja nu mai țin minte de când.
de Copil Celestina, XB
