13.07.1945
Dragă Jay,
Mulțumesc pentru toate scrisorile pe care mi le-ai trimis, le-am citit pe toate, chiar le-am citit. Știu că sună imposibil având în vedere cât mi-ai scris. De multă vreme nu ți-am răspuns. Cred. Nu mai știu nici eu ultima oară când am pus mâna pe un creion, aici pe front timpul curge altfel. Azi e 1941 și am ajuns în iad. De închid ochii doar pentru câteva secunde a trecut un an, apoi altul. Aceleași locuri, alt timp. Un timp mai violent. Am avut probleme serioase. Precum prea bine știi, războiul s-a terminat de ceva vreme, timpurile sunt neclare. Nu ne-au dat niciun motiv pentru care nu ne-au lăsat să mai scriem acasă. Cam pe atunci au încetat să vină și scrisorile de la părinții mei. Înainte scriam tuturor, chiar dacă de fapt doar adresa părinților o mai știam și pe a ta. Normal că o știam și pe a ta. Dar n-am avut răgazul să îți scriu așa cum trebuia.
Într-un final am plecat spre casa în vagoane mari, întunecate și reci. Când am coborât prima oară să schimbam trenurile, nu știu unde să fi fost, am primit vestea printr-o scrisoare că ai mei muriseră de curând și de aceea încetaseră a-mi scrie. Eram în Germania când totul s-a terminat (cred, nu mai știu sigur, timpul curge altfel pe front...) Nu știu de ce am senzația că am mai zis asta o data. Ar fi trebuit să știu. Ah...iar mă apuca durerea de cap, iar amețesc, iar uit ce am vrut să zic. Amestec timpurile.
Se pare că întârzierea din mai și pana în iunie, când am fost puși în vagoane, a fost datorată faptului că eram ultimele trupe de menținere rămase în urmă, neștiutoare asupra sorții războiului. Inițial a fost un zvon că Hitler ar fi murit, ce abia ulterior s-a adeverit. Dormind prin hale și printre dărâmăturile multor case, ajung să mă aflu în sfârșit în trenul spre Londra de unde îți scriu. Vreau să îmi văd părinții. Mormintele lor. Apoi voi trece pe la soția mea, chiar dacă ea m-a abandonat când eram pe front. Vreau să o salut....măcar atât pot face. Tu ce mai faci? Zvonurile spun că ai fi fost împușcat în spate de două ori și ai fi fost trimis acasă. Norocosule. Stând alături de ai tai, în timp ce noi mâncam obuze și scuipam gloanțe, mutilând bieți bărbați aidoma noua, ieșiți să apere idealuri pe care nu le înțeleg.
Nu mai am timp. Încep să aud iar exploziile și mi-e frică. Vreau să mă pitesc sub banchetă, dar mi-e rușine.
Salută-ți familia, trimite-i dragostea mea lui Mary. Am citit în scrisorile tale că e însărcinată. Sper să fie sănătos, poate trec să va vizitez cândva. Jay, am nevoie disperată de tine... Nu te opri să scrii nici în absenta răspunsurilor mele... Mi-e frica, Jay, de ce mi-aș putea face mie, de ce am făcut. Am ucis copii și femei, am torturat oameni și trădat camarazi ce ar fi murit pentru mine, că eu să trăiesc. Abia pot dormi noaptea. Toate se întorc ca un bumerang și nu pot scăpa.
De ce am trăit eu? De ce nu copilul pe care l-am ucis? De ce nu bărbatul al cărui creier a fost împrăștiat în iarba în fata mea? De ce nu tânărul pe care l-am strivit cu patul greu al puștii mele? În final, Jay, cu greu îmi pot lua rămas bun de la tine, chiar și într-o scrisoare (poate mai ales aici întrucât am fost mereu stângaci când vine vorba de cuvinte).
Mereu al tău loial prieten,
John
25.07.1945
Draga John,
Cu greu citesc cele ce mi le scrii. Mă întristează. Ai trăit și îndurat multe, mai ales aici acasă, unde moartea și sărăcia au răpus ultima speranță ca tu să găsești în Londra din nou un cămin. Nu mai stau unde stăteam. Au plouat cu foc peste casa pe care am construit-o noi, mai știi? Ce vremuri, ce ani! Țin bine minte acea seară, când au sunat sirenele. Ne-am adăpostit în pivnițabătrânului Joe, măcelarul de la mine de pe stradă. Am vomitat neîncetat, urăsc alarma. Apoi vuietul, bumul, corpurile, ruinele. Sper că nu te tulbur prea tare.
Da, am fost trimis înapoiacasă, dar să știi că acele douăîmpușcături, pentru care tu mă faci norocos, mi-au sfârtecat coloana. Am rămaspe jumătate paralizat și impotent. Copilul de care amintești și a cărui existență era mai mult o bănuială la vremea cândți-am scris, nu e al meu. Ea spera să nu observ. Eu știu. Orice bărbat ar ști. Cu greu intru în pielea celui ce scrie vorbele astea. Aș fi dat orice să rămân pe front și fie să mă întorc acasă sănătos, fie să mor. Mai bine mor ca un om bun decât să trăiesc ca un monstru.
Și eu am ucis în moduri înfiorătoare oameni, dar nu e vina noastră. Nu a fost războiul nostru, am fost victimele colaterale ale lui. Am fost constrânși la a ucide pentru a nu fi ucis, am devenit animale, monștri, păpușile unor oameni care știurăzboiul doar din ziare. Sau cel puțin asta cred, credința e tot ce mai am.
Nu avem ce face. Ce-a fost a fost, încearcă să uiți, să uiți e cel mai bine. Amintirile aduc durere. E greu, uneori imposibil. Nu mă voi opri din a-ți scrie.
Sper ca această scrisoare să te găsească bine, sper sa-ti fugăgândurile negre și traumele cumplite. De vei vrea să mă vezi vreodatăștii unde sunt….
Cu gânduri bune, salutari și mereu speranță unor vremuri mai bune,
Jay
P.S. Caută ajutor, dacă ai nevoie. Nu încerca să faci pe eroul. Acele vremuri au trecut. Acum au rămas doar umbrele umbrelor oamenilor de altădată. Nu eroilor, eroi n-am fost nicicând și oameni, oameni nu mai suntem. Oamenii nu ar trebui să vadă atâtea.Și așarămânem umbre, umbre ce renunță la demnitate și raționament pentru frică. Ce poate face frica din om! și din umbre am devenit alte umbre și mai șterse și pierdute.
David Nicolau
Comments