Încetul cu-ncetul, noaptea s-a așternut peste codru. Thalia își pregătea cortul undeva aproape de lac. Era înconjurat de trestie pretutindeni și, asemenea unei oglinzi, reflecta luna în creștere. Într-o pădure mixtă se afla ea. Observa cum pe micile poteci se găseau ciupercuțe peste tot, semn că a plouat recent. Venise aici ca să facă niște fotografii pentru editorul ei. Cineva urma să scrie un articol despre disparitia unui grup de oameni, cică din cauza unor extraterestii sau a lui Odin. Thalia nu credea o iotă din acest articol, însa avea nevoie de bani, așa că ce să-i faci.
După ce a aprins focul, și-a reglat echipamentul și a mai facut 2-3 poze la codrul cel des și la stelele numereoase. Era ceva despre aceste luminițe de pe tapiseria celestă care o hipnotizau cu ușurință. Știa că erau doar sfere de flacari la ani lumina depărte, însă ele își păstrau magia în ochii săi. În timp ce făcea ultima poză a unui pom cucerit de mușchi, a cărui ramuri au fost transformate în complexe rezidențiale pentru mici păsărele adormite, un scârțâit s-a auzit din spatele ei. Dar când s-a întors cu spaimă să vadă sursa sunetului, nu era nimic.
Fiind totul gata, Thalia s-a decis sa se culce, însă un alt sunet se auzea. De data asta nu era un scârțâit sau vreo ramură ruptă de vreo veveriţă, sunetul venea dinspre lac. Nu, cuvântul de folosit nu ar fi un simplu sunet, ci ... o melodie. Una chiar complexă. A început ușor, însă încetul cu încetul, a acaparat liniștea pădurii. Cântecul nu era unul vocal, era de...vioară? Asta înseamna că cineva era aproape de ea. Unde putea să fie? S-a uitat în jur și a văzut cantărețul, sau, mai bine spus, cantăreața. La început, a crezut ca era o doamnă nebună cocoțată pe un bolovan din lac. Însă cum de nu a văzut-o cand facea poze lacului? Când s-a cățărat acolo? Cine era?
Cu frică, s-a apropiat de lac. Dar, dintr-o data, cântecul s-a schimbat. Prima melodie pălea în comparaţie cu cea nouă. Această melodie parcă exprima fiecare emoție cunoscută omului, bucurie, melancolie, mânie, toate împachetate în notele executate cu măiestrie de doamnă. Parca în transă, Thalia a intrat cu picioarele în apă și a încercat să strige după femeie, însa din gâtlej nu i-a ieșit niciun sunet. Era de parcă timpul s-a oprit, nimeni și nimic nu îndrăznea să o întrerupă pe femeia de pe stâncă.
În loc de frică, Thalia simțea o curiozitate care o ardea pe interior, așa că a început să înoate. Trebuia să știe, să știe tot despre femeia de pe stâncă. Simțea că se îndepărta de femeie în loc să se apropie, dar a persistat. Cu greu a ajuns la femeie și, văzând-o de aproape, și-a dat seama că nu e o femeie pe o stâncă, e în apă. De fapt, apa parcă îi era fusta, legându-i-se în jurul taliei. Pielea ei arăta fină și albă ca spuma ce o înconjura, însă alocuri înverzită. Părul ei era lung și negru, încâlcit, căzându-i pe umerii golași. Pe creștet avea o coroniță împletită din alge uscate. Însă fața, fața aceea a speriat-o pe Thalia. De la gât în sus, culoarea pielii era un gri cenușiu care se întuneca, la frunte devenind un negru adânc. Pe buzele ei fine avea un zâmbet care îi dezgloea dinții ascuțiți. Nasul era un pic strâmb, dar ochii ei te făceau să nu uiți de el. Ochii erau albi și parcă radiau o lumină. Irisul era un verde pal, slab, însa pupilă nu avea, parcă plângându-le, iar alocuri pe obraji carnea îi era găurita și putrezită. În mâini ea își ținea vioara care arăta nou-nouță. Cumva, în ea nu era apă, asta a perplexat-o puțin pe Thalia.
Cu un pocnet al degetelor, vioara a dispărut, transformându-se în praf și femeia i-a întins mâna Thaliei. O cuprinse-se deja o frică nebună, însă, probabil deja înnebunise căci i-a luat mâna femeii. Instanteneu a fost trasă sub apă. A încercat să înoate sus, însă mâna femeii nu o lăsa, aceasta trăgând-o cu forță în continuare. Zadarnic a încercat să se zbată, nu reușea să desprindă mâna femeii. Încetul cu încetul, ea respira cât mai multă apă. În panică, s-a uitat în sus și a văzut stelele. Se îndepărta din ce în ce mai tare de ele și pâlpâiau din ce în ce mai slab. Cu o ultimă forță rămasă în ea, a încercat să prindă stelele, dar parcă s-au evaporat la atingerea sa și tapiseria celestă s-a rupt. Deoarece, până la urmă, ele sunt doar niște sfere de flăcări la ani lumină depărtare, nu?
Dora Nicola Glavan
Pictură realizată de Petreăreanu Karla-Maria
Comments