Metrou

Un curent de aer i-a deranjat șuvițele scăpate din coada ce se legăna într-o parte și-n alta pe măsură ce Olivia se grăbea să prindă metroul. Un fâșâit, o voce robotică făcând un anunț, roți îndepărtându-se. Și înainte să apuce să clipească, metroul Oliviei dispăruse în tunelul întunecat.

Bombănind, Olivia și-a verificat ceasul, apoi orarul metrourilor. Grozav, s-a gândit, acum va trebui să mai aștept zece minute! Și deja eram în întârziere!

Aerul rece al tunelului începuse să își facă loc pe sub bluza subțire de vară a fetei, dar Olivia a ignorat senzația, gândindu-se în schimb la ce ar putea face. Strângându-și mai tare mâinile pe mânerul din piele al genții, a oftat exasperată.

Era a treia oară când întârzia la muncă. Și de data asta mai avea și o ședință importantă programată cu șeful ei și superiorii lui. Și-a șters cu o mână broboanele de sudoare de pe frunte. Încă respira greu de la alergat și picioarele îi pulsau în pantofii foarte strânși cu toc pe care îi purta. Oh, și bluza ei era un dezastru!

În drumul ei spre stație, se lovise de cineva care ținuse în mână o cafea și tot lichidul se vărsare pe ea, picurându-i până și pe tivul fustei. Măcar nu fusese fierbinte.

Dintr-odată, geanta ei a început să vibreze, iar Olivia s-a grăbit să își găsească telefonul. După ce a scormonit prin toate buzunarele, și-a găsit telefonul undeva pe la fund și l-a ridicat, uitându-se la numărul celui care o suna.

Șeful ei. Minunat. Înghițind in sec, Olivia a răspuns.

- Unde ești? o voce de bărbat a urlat aproape instantaneu.

Olivia și-a depărtat telefonul de la ureche, micșorând volumul, înainte să își muște buza de jos.

- Ședința e pe cale să înceapă! Doamna Parker și domnul Daniels sunt aici! Știi că nu pot să amân

întâlnirea aceasta. Ei sunt superiorii mei. Unde ești, domnișoară Attic? a repetat șeful Oliviei, oftând iritat.

Chiar și de la telefon, Olivia își putea imagina cum bărbatul se sprijinea de un perete, trecându-și apăsat degetul mare și cel arătător peste sprâncene, privind cu un ochi spre sala de ședințe unde, fără îndoială, așteptau cele două persoane în mâinile cărora se afla întreaga companie.

- Sunt pe drum, ajung imediat! l-a asigurat Olivia. Îmi cer mii de scuze, dar-

- Nu-mi spune, i-a tăiat-o el. Ai avut o dimineață grea?

Da, de fapt chiar avusese din moment ce stătuse aseară până la două noaptea pentru a termina rapoartele pe care i le ceruse. Oh, și el urma să afle exact cât de grea când avea să vadă că arăta și mirosea ca un automat de cafea ambulant.

- Nu, domnule, a mințit ea. Mi s-a stricat mașina și a trebuit să iau metroul, doar că exact când am ajuns -

- Tu nu ai mașină, domnișoară Attic. Mi-ai spus că ai dus-o la reparații săptămâna trecută!

Ups! Chiar trebuia să își facă o listă cu toate scuzele pe care le folosea.

- Știi ceva? a reluat șeful ei pe un ton schimbat. M-am săturat să te mai aștept. Ori ești aici în douăzeci de minute, ori poți să nu mai vii de loc.

Și cu asta a închis apelul. Olivia a tras adânc aer în piept, încercând să se calmeze. Putea ajunge. Mai erau doar cinci minute până sosea metroul, încă zece până ajungea acolo . . . Da, putea ajunge. Și cât despre ținută, dacă-

Chiar când își strecura telefonul la loc în geantă, cineva a împins-o de la spate, dezechilibrând-o, iar lucrurile ei au zburat în aer, împrăștiindu-se pe peron. Universul chiar avea ceva cu ea azi. Câteva priviri sau întors înspre ea, dar nimeni nu s-a oferit să o ajute. Nimeni în afară de-

O pereche de mânuțe a apărut în fața ei, apucând un ruj și niște pixuri, iar alta strângând un pachet de șervețele și un carnețel. Alte două mâini de femeie au ajutat-o să adune și restul lucrurilor, iar în scurt timp geanta ei era din nou plină. Olivia și-a ridicat privirea pentru a vedea cine se oferise să îi strângă lucrurile -și probabil cine le împrăștiase în primul rând- la timp pentru a vedea o mamă cu doi copii, o fetiță și un băiețel, gemenii, nu mai mari de șase ani.

- Îmi pare extrem de rău, a început femeia, doar că a alunecat pe scări și-

A arătat către fetiță, iar micuța s-a uitat la Olivia cu doi ochi teribil de albaștri, înconjurați de pistrui, sugând o acadea. Iar Olivia ar fi pufnit enervată, s-ar fi luat la rost cu mama așa cum făcuse cu cel care o udase cu cafea, doar că ceva legat de fetiță și de băiat... Era ceva atât de familiar la ei, ceva ce îi trezea o parte ascunsă adânc în interiorul ei, ca și cum ar fi desfăcut un nod despre care nici nu știuse că fusese strâns.

- E-n regulă, a oprit-o ea pe femeie, zâmbind cald. Nu face nimic.

Mama a dat din cap, și scuzându-se iar cu un gest, a plecat că verifice orarul metrourilor, cei doi micuți ținând-o de mâini. Olivia a privit familia cum își aștepta metroul, mama, calmă, zâmbindu-le copiilor ei și spunându-le din când în când să nu vorbească prea tare, fetița, rotind acadeaua între degete și bălăngănindu-și picioarele de pe marginea scaunului, iar băiatul, dându-i ghionturi în umăr surorii lui, strângându-și fața în expresii comice și făcându-și geamăna să râdă.

Ceva în Olivia s-a rupt atunci pe măsură ce nodul din interiorul ei s-a desfăcut complet, și amintiri șterse s-au scurs prin ea, umezindu-i ochii. Aproape fără să se gândească, și-a luat iar telefonul și și-a căutat prin contacte. Așteptând, l-a ridicat la ureche.

- Alo? a răspuns o voce ezitantă.

- Soph?

- Liv? Livie? a întrebat sora ei, din ce în ce mai îngrijorată. Oh, Doamne! Livie, s-a întâmplat ceva? Ești bine? Ai probleme? Ai avut un accident? Ai nevoie de bani, de ceva, orice-

Olivia și-a mușcat buza de jos. Nu-și mai sunase sora de atâta timp încât un simplu apel o făcea să se îngrijoreze peste măsură.

- Nu, nu. Sunt bine, a asigurat-o ea repede.

O pauză lungă, apoi Sophia a răsuflat ușurată.

- Atunci? a întrebat ea.

Olivia a mai aruncat o privire la cei doi gemeni, zâmbind mai mult ca pentru sine, apoi încă una la ceas, înainte să îi acorde întreaga atenție surorii ei și amintirilor pe care și le făcuseră împreună.

- Mai știi când Benny obișnuia să își ascundă brațele în tricou și să ne spună că nu avea mâini?

Sophia a tras adânc aer în piept, inspirația ei tremurândă. Niciuna din ele nu mai amintise de fratele lor mai mare de zece ani. Murise într-un accident în autobuzul școlii, când avea numai cincisprezece ani, iar de când Olivia și Sophia își găsiseră locuri de muncă, cea din urmă ca doctoriță, niciuna nu mai vorbise despre el. De fapt, nu mai vorbiseră deloc.

- Liv, sigur ești bine? a încercat iar sora ei.

- Mai știi când ne înghesuiam în pat cu toate plușurile pe care le aveam pentru ca niciunul să nu se supere? Sau când le așezam în rând și le consultam cu un stetoscop de plastic?

- L-Livie?

Dar acum că începuse, acum că amintirile se scurgeau din ochii ei și îi alunecau în jos pe obraji, rostogolindu-i-se de pe bărbie, Olivia nu putea decât să continue.

- Sau când făceam un fort de perne și mereu ziceam că vom dormi acolo, dar ajungeam în patul părinților pentru că umbrele din interior erau prea înfricoșătoare? Când căutam monștri în dulap și nu ne puteam gândi la ceva mai înspăimântător ca păianjenii?

De la capătul celălalt, s-a auzit un suspin.

- Sau când ne alegeam stropi de ploaie de pe geamul mașinii și făceam concurs să vedem care se scurgea mai repede? Când Benny era eroul nostru la școală, mama cea mai bună, iar tata cel mai înalt din lume?

Olivia și-a încleștat mâna pe telefon.

- Soph, mai știi? Mai știi că voiai să devii o balerină, iar eu profesoară și Benny mereu se vedea ajungând astronaut?

O pauză lungă.

- Și abia așteptam să creștem mari.

Dar de data asta completarea nu a venit de la Olivia, a venit de la Sophia. Un râs trist i-a acompaniat cuvintele tremurânde.

- Livie, unde s-au dus toate astea? Ce s-a întâmplat cu noi?

O voce robotică a anunțat sosirea metroului. Mama cu cei doi gemeni s-a ridicat, iar fetița pistruiată i-a zâmbit Oliviei o ultimă dată înainte să își urmeze restul familiei. Olivia s-a întors pe călcâie, chiar dacă ușile metroului s-au deschis în spatele ei.

- Mi-e dor de tine, Liv. N-am mai vorbit de o grămadă de timp. Știu că sunt ocupată cu serviciul meu și tu cu al tău dar-

- Ce-ar fi să ne vedem sâmbătă, a propus Olivia. La cafeneaua de lângă parc, cea în care obișnuiam să ne strângem după școală?

A început să urce scările, ștergându-și lacrimile.

- Ar... ar fi grozav, a reușit să spună sora ei. Dar credeam că lucrezi sâmbătă.

Olivia a întors capul de unde stătea în capul scărilor chiar la intrarea în stație. Metroul își închidea ușile, toți pasagerii îmbarcați. Toți mai puțin unul.

- Nah, mă gândeam să o las mai moale în ultima vreme, a zis, metroul îndepărtându-se în spatele ei.

Bonciu Diana