– Teatrul Bulandra
E lumină dacă vederea îți pierzi
În întuneric vrând să vezi?
Teatrul ca expresie artistică are ca scop descoperirea unui adevăr absolut în ritmul propriu al fiecărui spectator. Teatrul își provoacă privitorii spre o călătorie introspectivă, care nu necesită nici pregătire îndelungată, nici grija bagajelor incomode: ești doar tu cu gândurile tale, actorii de pe scenă și povestea care, la final, te face să te întrebi dacă ceea ce-ai gândit au fost cu adevărat gândurile tale, sau ai fost condiționat să îți mulezi gândirea pentru a te identifica mai ușor cu personajul care ți-a atras atenția de la început. Ceea ce refuzi să accepți sau găsești greu de înțeles este faptul că poate mereu ai gândit astfel, că ești persoana care înțelege stările celor de pe scenă, dar alegi ca în viața reală să fii actorul secundar într-o viață principală.
Prin piesa „Zadarnicele chinuri ale dragostei”, teatrul Bulandra te încântă prin nuanțele surprinzătoare ale jocului ce te îndeamnă discret să îți privești propriul comportament, fără a te transpune într-un mediu formal. Seriozitatea este evitată, la fel și plictisul – în loc, se interpun schimburi delicioase de jocuri de cuvinte. Personajele jonglează cu acestea precum își gestionează sentimentele, ajungând de multe ori la disperare, inaugurând haosul comic sau frustrarea resimțită mai ales în intensitatea vocii fiecărui personaj. Prin subtilitățile de limbaj ți se atrage atenția asupra modului în care utilizăm cuvintele și a sensurilor distorsionate pe care le pot căpăta vorbele, toate acestea prezentate în aceeași manieră comică și plăcută:
– E al tău tot ce dețin!
– Toată prostia? Mie?!
– Nu-ți pot da mai puțin!
– Sunt primul stricător de jurământ...
– Te-aș consola: ca tine încă doi mai sunt!
– Să mai citesc din oda mea, firește..
– Observi cum dragostea tâmpește!
În fond, piesa se constituie pe modelul unui puzzle de emoții care, de altfel, întruchipează portretul omului îndrăgostit. Spațiul scenei, decorurile, luminile, muzica contribuie toate la alcătuirea acestui puzzle eclectic ale cărui ingrediente secrete – ce fac povestea unică – sunt umorul provenit din gesturile personajelor, rimele atent alese și secvențele ce oferă volum dialogului („Virtutea e poreclită viciu.”, „Vânatul va fi vânător/Rămânem ale noastre, nu ale lor!”)
Toate aceste modalități de prezentare a omului îndrăgostit nu fac decât să te îndemne să iei o gură savuroasă din acest lichid dulce, dar otrăvitor al sentimentului în care se îmbibă întreaga atmosferă.
Un aspect care mi-a plăcut în mod special este scuza găsită de bărbați pentru încălcarea jurământului1, scuză care i-ar elibera de orice vină a acțiunilor lor, în același timp aducând o definiție a femeii și o definiție a iubirii. Femeile sunt cărți, academii, omenirea întreagă; prin femei atingem desăvârșirea. Dragostea este cea care dublează puterea simțurilor; iubirea e neastâmpărată precum copiii, plină de porniri rătăcitoare.
Pentru că am început prin a-i da teatrului puterea miraculoasă de a revela un adevăr, închei prin a mă întreba care este de fapt acest adevăr? Sunt cele două definiții o concluzie acceptabilă pentru societatea modernă? Sau sunt ele gânduri oarbe, fără substanță – cuvinte ce ne fac să ne simțim bine cu cine suntem – ale unor oameni ce și-au pierdut vederea încercând să vadă în întuneric?
Alice Constantinescu
Ilustrație realizată de Bîrlog Teodora