Totul era calm pe stradă. În singura casa cu luminile aprinse, se aud plesnituri repetate și un plânset reprimat.
‒‒ Să nu te mai aud că plângi! Fii bărbat!
Apoi tatăl stinge lumina, trântește ușa și îl lasă pe băiat singur în camera lui, cu fața înroșită din cauza plânsului. Băiatul rămas în întuneric nu se mișcă pentru mult timp, fiind cufundat adânc în gândurile sale. Apoi, se întinde și închide ochii. Următoarea zi, copilul îi spune mamei ce s-a întâmplat, șoptind ca nu cumva să îl audă tatăl. Însă mama îi dă un răspuns sec, spunându-i că îi vor cumpăra o jucărie nouă dacă va fi cuminte, apoi își întoarce plictisita privirea înapoi către televizorul pornit.
Astfel de evenimente și de promisiuni de jucării erau o obișnuință pentru băiat. Avea până și un raft special unde ajungeau jucăriile pe care le primea dintr-un motiv similar, toate neatinse. Dar, de data asta, părinții i-au cumpărat un set de soldați de plumb, care ușor a devenit singurul lucru care îi ocupa timpul. Dar nu pentru că se juca cu soldățeii de-a războiul; îi așeza într-un cerc în jurul lui și începea să le spună tot ce îl apăsa. Chipurile umane, sculptate delicat îl calmau. Petrecea ore întregi închis în camera lui, înconjurat de soldații de jucărie, vorbind liber și lăsând afară orice emoție pe care o simțea, simțind că este în sfârșit ascultat.
Părinții observaseră tăcerea atipica a copilului, dar nu îl întrebau nimic. Se gândeau că așa măcar este liniște în casa. Și băiatul a observat schimbarea în modul în care își vede părinții, dar nu îl deranja. Nu mai împărtășea cu ei aproape nimic decât răspunsuri scurte și povestiri simple de la scoală. Cu adevărat, nu mai simțea nevoia să le spună nimic. Știa că odată ce învârte cheia din camera lui, numai atunci va fi ascultat și nu doar auzit.
Într-o seară ca oricare alta, când familia era la masă, telefonul de pe perete sună, iar tatăl se ridică și răspunse. După câteva minute se întoarse și o trase ușor pe mamă în altă cameră, pentru a discuta. Băiatul atunci se ridică și se apropie ușor de ușa închisă, ascultând ce spunea tatăl sau: “Era directoarea. A sunat să ne informeze că notele băiatului nostru au scăzut drastic. De asemenea, profesorii spun că nu mai vorbește cu niciunul dintre prietenii lui și că doar pare că e mereu pe gânduri.” Mama a ridicat din umeri, apoi cuplul s-a întors la masa și au terminat cina în liniște.
Era adevărat, băiatul nu mai era interesat în discuții. Orice moment petrecut departe de soldații lui îl vedea ca pe o pierdere de timp și, frustrat de acest gând, își petrecea zilele gândindu-se la ce o să le spună soldaților și cum să scape mai repede de situația plictisitoare în care se afla. Câteva luni au trecut, iar comportamentul lui nu se schimbase. Singurele momente în care se simțea bine erau numai acelea cu soldații.
Într-o seara obișnuită când copilul era în mijlocul unei conversații, aude o bătaie în ușa camerei lui. Părinții niciodată nu veneau la el în cameră, mereu îi strigau numele și îl așteptau pe el să coboare la ei. Acesta împinge rapid soldații sub pat, se ridică și deschide ușa. În fața lui a apărut mama sa, suspinând și acoperindu-și chipul cu mâinile pentru a nu i se vedea lacrimile care curgeau fără a se opri. Băiatul se uita confuz la ea, așteptând o explicație. Voia să afle odată despre ce este vorba că să poate să se întoarcă la soldații lui. După mai multe încercări nereușite de a vorbi, mama își găsește cuvintele și spune încet:
‒‒ L-au luat pe tatăl tău. L-au luat și l-au dus în armata, la război!
Copilul atunci sare în sus de bucurie și nu se poate abține din a nu chiui, deși știe că ar deranja-o pe mama lui. Nu înțelege de ce ea este atât de tristă după ce a aflat asta, dar preferă să nu întrebe. După câteva secunde de confuzie între cei doi, băiatul în sfârșit întreabă entuziast:
‒‒ O să fie și tata soldat?!
Robert Brîndea, XB
Comments