E noiembrie și e frig.
Pe asfalt se aud niște tocuri apăsate și grăbite. Paltonul îi flutură neglijent în spate, iar pe sub mască înjură neinteligibil timpul și nenorocul.
E acolo pentru inspirație. Păcat că aceea nu și-a făcut tocmai apariția. Acum aproape aleargă pe străzile vechi în căutare de …nimic. Nu știe ce caută. Doar se trezește în relicve ale verii sub formă de alei înguste, lumini și bănci acum reci și neatinse. Caută cu disperare ceva de care să se agațe. În schimb, sfârșește pe o bancă, de sub copacul acela din parc. Disperarea parcă mai pălește sub liniștea aleii goale. Cu câteva luni în urmă, de acolo se întindeau râsetele lor. Banca a ales-o fără să își dea seama. Acum își dă seama și nu îi mai place.
Căldura care i se scurgea prin corp cu câteva minute înainte și-a luat adio. Îngheață pe banca aceea blestemată…măcar dacă găsea ce căuta în acel loc! Dar nu găsește.
E de ajuns, gata! Pleacă. Iar se aud tocurile, iar un palton fâlfâie în spatele unei apariții grăbite.
Se duce în alt loc, departe de trecut, locul unde și-a început expediția spre inspirație. Da… vechiul gard de piatră; se oprește confuză. Nici acum nu pare să găsească ce vrea… sau mai exact ce îi trebuie.
Rucsacul îi alunecă de pe umăr și rămâne spânzurat în degetele înfrigurate. Corpul i se înmoaie și se lasă să cadă de pe marginea gardului, între frunze, în fericire, în amintire.
Se uită în jur și atunci o lovește. Dor. Dar acel dor nu e ca cel al băncii din parc, e ca cel al unor coridoare vechi cu miros de acasă. Și uite acolo ce își dorește. Acel loc și tot ce e legat de el. Acel loc o ridică pe culmile ideilor ca să o scape într-un hău de emoții.
Se afundă mai tare în frunze, își lasă încet capul pe spate, râde, și, în sfârșit, visează.
Mara Băhnăreanu-X A
Mara Băhnăreanu